Pe Conul Iancu îl știm deja ca pe buzunarele noastre. Îi știm viața pe de rost, și cea frumoasă, aristocratică, la Capșa cu protipendada, și cea mai puțin norocoasă, căci și norocul aceasta e cum și-l mai face (și) omul. Iar omul nostru, creatorul teatrului modern românesc, cel care și-a permis, în vremuri tulburi, să dinamiteze întreaga soțietate coruptă din țara noastră, chiar crede în noroc. Citiți sau vizionați „O scrisoare pierdută” – cu condiția să nu nimeriți la vreo piesă șuie de teatru experimental din care să nu mai rămână nimic din Caragiale. Ce e altceva Cetățeanul turmentat decât un agent al destinului, care orbecăiește, beat de sine și de ceilalți cu care împarte același carusel năucitor de vicii și fandacsii care mai de care? Viața noastră unde e, viața noastră ce-ați făcut cu ea, pare că spune el la orice pas, anticipând nebunia zilelor noastre și ale celor ce vor veni.

Și atunci, ce e de făcut? Să-i citim opera și să-i ascultăm gândurile, că de sfaturi de bine suntem cam sătui…Să ne pregătim de un mizantropism rece ca o lamă de cuțit cu care ne curățăm rănile. Cele sociale mai puțin, pentru că ele sunt contagioase și rulează întruna aceleași ulcerații – triunghiuri politice și amoroase, corupție, lene și plictiseală, într-un cuvânt drag lui – de sorginte fanariotă, ce credeați?- Moft!

Vorba ceea:

„Moft! Mofturi!

O, Moft! tu ești pecetea și deviza vremei noastre. Silabă vastă cu nețărmurit cuprins, în tine încap așa de comod nenumărate înțelesuri: bucurii și necazuri, merit și infamie, vină și pățenie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, vițiuri distrugătoare, suferință, mizerie, talent și imbecilitate, eclipse de lună și de minte, trecut, prezent, viitor — toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni, scurt: MOFT.

În genere națiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, rușii nihilismul, francezii l’engouement, […] spaniolii morga, italienii vendetta etc.; românii au Moftul!”

Pe care l-a transformat în gazetă, să se mire proștii, pentru că „deşteptul e deştept ori unde-l pui. Prostul e prost în orice loc, dar mai ales în specialitatea sa…”

„Trăiască dar Moftul român!

Foaia ce reapare astăzi, cu titlul ei eminamente național, sperăm că va fi formula sinceră și exactă a spiritului nostru public.

Și acuma, dragă Moftule, mergi iar de-ți fă și tu rostul în lumea asta. Locul tău aici este, a ta e vremea de astăzi.

Aruncându-te din nou la lumină, strigăm cu toată căldura: Dumnezeul părinților noștri, el care a știut totdeauna să protege România, aibă-te în sfânta sa pază! deie-ți norocul ce-l merită orice moft român pe acest pământ stropit cu sângele martirilor de la 11 iunie 1848, 11 fevruarie 1866, 8 august 1870 și 14 martie 1888 ș. cl., ș. cl.

Publicului român, care-ți este tot sprijinul, îi zicem: ajută-ne și Dumnezeu te va ajuta; iar ție-ți dorim: Moftul român să fii, dar caută pe cât se poate de nu fi moft!”

Să nu mai pierdem vremea și să-l luăm la întrebări pe Conul Iancu, până nu s-o răci de tot vorba lui:

Ce repede trece timpul în ziua de astăzi… Am aflat despre rezonanța Schumann, dar parcă totuși – acum e sculare, acum e culcare. Tot așa era și pe vremuri?

„Pe vremea părinților nostri trăiau oamenii mai mult ca astăzi; sunt exemple destule: cutare a murit la nouăzeci de ani, cutare a atins suta, și cutare chiar a întrecut-o. Și nu se pomenea pe atunci nici de atâtea boale, nici de atâția doftori. Așa e, pe de-o parte; dar pe de altă parte ia să ne gândim câți dintr-o generație ajungeau nu la adânci bătrînețe, nici la bărbăție, dar nici la tinerețe. Mureau o sută de copii și scăpa de abia unul, ca să ajungă la tinerețe; dintr-o sută de tineri, unul ajungea la bărbăție, din zece bărbați de abia unul pășea pragul bătrîneților.

Care va să zică, e cuminte să nu prea lăudăm vremile, nici pe cele trecute, nici pe cele prezente, ba eu cred c-ar fi și mai cuminte să nu le prea lăudăm nici pe cele viitoare.”

Dar ce ar fi de făcut?

„Se poate glumi?
Da şi nu.
Se poate – când ai de-a face cu oameni sănătoşi.
Nu se poate – cu oameni bolnavi.
Se poate – cu oameni veseli şi bine dispuşi.
Nu se poate – cu oameni posaci si mâhniţi.
Se poate – cu oameni de spirit.
Nu se poate – cu oameni proşti.
Se poate – cu literaţi şi artişti.
Nu se poate – cu gloabe literare şi artistice.”
Oare putem trăi între oameni și să fim fericiți?
„De ce să ne facem spaimă şi inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici chiar nu s-ar putea altfel. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale şi morale, religiuni, precum şi toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut, îi pot arăta ca şi cum s-ar deosebi mult cei dintr-un loc cu cei dintr-altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni şi totdeauna sunt aceiaşi. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni”.
Nene Iancule, faci figură de mizantrop…

„Norocul e prea puţin şi lumea prea multă. Cinste şi gramatică, acestea sunt cele dintâi condiţii ale unei prese bune. Luaţi o jumătate de afirmare a unui ziar opozant şi amestecaţi-o bine cu jumătate de dezminţire a unuia guvernamental – iată o reţetă adeseori bună pentru a afla adevărul”.

Toată viața ai fost așa? Ce să învățăm de la tine?

„În toată viaţa mea n-am fost mort. Am întotdeauna cu mine trei lucruri: ceasul – ca să ştiu mersul timpului, mersul trenurilor – ca să ştiu mersul drumurilor, şi Biblia – ca să ştiu mersul vieţii”.

Și în rest, liniște și pace, viața merge înainte…?

„Voieşti să cunoşti lucrurile? Priveşte-le de aproape. Vrei să-ţi placă? Priveşte-le de departe”.

Dar ai mai muri o dată dacă ai trăi printre ai noștri, sau mă înșel? Mai bine în străinătate, la Berlin?

„Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare”.

„M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul vieţii demne de compătimit.”

Ce mai e de făcut în țărișoară?

„Eu nu mă pot gândi sus când umblu cu picioarele goale pe coji de nuci. Viaţa banală a mea, a noastră, a tuturor românilor, iată ce mă interesează, iată ce-mi atrage irezistibil atenţia. Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimţind pe ce calcă jos! Ferice de ei! Groase tălpi trebuie să aibă.”

Dar oamenilor de rând, lor ce le aduce fericire?

„O carte de citire bună, în vârstă fragedă, este poate una dintre împrejurările cele mai hotărâtoare ale vieţii unui om. Multe cariere intelectuale nu se datoresc altei împrejurări decât unei cărţi căzute la vreme în mâinile unui copil, tot aşa precum umbra multor stejari seculari se datoreşte întâmplătoarei căderi a unei ghinde pe pământ prielnic.”

Dar artiștii? Unde ni sunt artiștii d-altădat?

„Să nu te miri că se potrivesc cuvintele înţeleptului de acu o sută treizeci de ani cu starea de azi a artei la noi… Miră-te mai bine că şi peste alţi o sută treizeci de ani, vor fi mulţi, foarte mulţi „epitropi şi ctitori ai intelectualităţii române” cărora vor trebui spuse aceleaşi adevăruri şi… tot degeaba spuse”.

Greu cu limba română, nu-i așa? Atunci și acum, asemenea!

„Sărmana limbă românească! Nu mai este cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată! A ajuns o buruiană sălbatică!… Multe vânturi au bătut-o! Odată o bătea vântul franţuzesc; apoi o bate vântul nemţesc: noroc că mai are rădăcini adânci, altminteri i s-ar stârpi soiul. Şi ar fi păcat de ea fiindcă (nu că o laud eu), îngrijită, cu flori frumoase şi ce rod sănătos ar da această voinică buruiană dispreţuită, cu care de veacuri s-a hrănit sufletul unui întreg neam de oameni! Care cum se scoală astăzi o calcă-n picioare şi, drept îngrijire, chip şi seamă, şi spre păstrare, o opăresc cu cerneală de scris şi de tipar; şi ea rabdă, ţinându-şi ascunsă puterea de viaţă în rădăcinile-i adânci, cât şi-o mai putea-o ţine şi acolo; căci şi acolo a-nceput s-o prigonească şi s-o ajungă soarta rea prin aşa-numitele „metode moderne„.

Cum rămâne cu norocul în dragoste, că știu că Dumneata crezi în noroc?

„Cel mai dureros lucru în dragoste este că sufletul ți-l fură cine are mai puțină nevoie de el.”

Corect, nu-i așa? Eh, mofturi!

Citiți și despre Mateiu Caragiale, excentricul său fiu