Hector Malot (n. 20 mai 1830 – d. 17 iulie 1907) a fost unul dintre cei mai cunoscuți scriitori francezi.
Născut în localitatea La Buille, se pregătește studiind dreptul si continuă cariera tatălui său, care era notar. Studiază dreptul la Rouen si la Paris si practică apoi un timp notariatul. Concomitent, colaborează cu articole și încercări literare la diverse publicații și în cele din urmă, pasiunea pentru arta scrisului îl determină să renunțe la drept pentru  a se consacra definitiv literaturii.

„Dacă trăieşti prezentul, repari trecutul şi câştigi viitorul.”

Debutează în 1859 cu romanul Amanții (Les Amantes), care, alături de Soții (Les Epoux) și Copiii (Les Enfants), formează trilogia „Les Amours de Jacques”. Devenit scriitor profesionist, Hector publică peste 70 de romane cu subiect social, motiv pentru care este comparat tematic cu Balzac, iar din punctul de vedere al productivității cu Al. Dumas.  A scris mai multe romane, dar este cunoscut mai ales pentru opera epică Singur pe lume.

„Sunt momente în care inima vede mai bine şi mai departe decât ochii cei mai ageri.”

Volume publicate:

Les amours de Jacques (1860), Un beau-frère (Cumnatul) (1869), Une belle-mère (Soacra) (1869), Romain Kalbris (1869), Une Bonne affaire (1870), Mme Obernin (1870); Sans Famille (Singur pe lume), 1878; En Famille 1893, L’amour Dominateur (1896), Le Roman de mes Romans (1896), Pages choisies (1898).

„Eşti tot ceea ce eşti şi vrei să fii, eşti toţi oamenii care te-au ajutat şi care nu, eşti toţi cei pe care i-ai întâlnit şi îi vei întâlni, eşti profesorul care te-a picat şi profesoara care ţi-a dat curaj.”

Singur pe lume este povestea unui orfan, micul Rémi, care trăiește în casa unei femei, tușa Barberin. Soțul acesteia, zidarul Jérome, suferă un accident grav fiind astfel nevoit să îl închirieze pe copil unui proprietar de circ, Vitalis, care dădea mici reprezentații alături de un cățel, Capi, care-i conduce pe Dolce și Zerbino, alți căței artiști și pe Suflețel, o maimuță dresată. Romanul se termină în momentul în care Rémi reușește să-și regăsească, cu ajutorul lui Mattia, familia.
Cartea are și o continuare care se numește În familie, și i-a fost dedicată fiicei lui, Lucie: „În timp ce scriam această carte, mă gândeam tot timpul la tine, copila mea, și numele tău îmi venea în fiecare clipă pe buze. O să-i placă lui Lucie? O va interesa pe Lucie?” (Hector Malot despre Singur pe lume)…


Fragmente din Singur pe lume, de Hector Malot:

În sat
Sunt copil găsit. Cu toate acestea până la opt ani am crezut că am şi eu o mamă, ca toţi ceilalţi copii, deoarece de câte ori plângeam, o femeie mă strângea la piept şi mă legăna cu atâta drag, încât lacrimile îmi secau pe loc. Niciodată nu adormeam seara, fără ca să nu vină la pătucul meu, să mă sărute, iar iama, când crivăţul troienea geamurile albite de ger, îmi lua picioarele şi mi le încălzea în mâini, îngânând un cântec pe care, în parte, mi-l aduc şi azi aminte.
Când păşteam vaca pe drumurile năpădite de iarbă sau prin ponoarele pline de bălării şi mă apuca pe neaşteptate vreo furtună, ea îmi ieşea în fugă înainte şi mă ferea de ploaie, acoperindu-mi umerii şi capul cu poala fustei ei largi, de lână. Iar când mă luam la harţă cu vreun tovarăş de joacă, ea mă punea să-i povestesc pricina şi mai totdeauna, îmi dădea dreptate sau îmi alina necazul cu vorbe duioase.

Pentru toate acestea şi pentru multe altele, pentru felul cum îmi vorbea şi cum se uita la mine, pentru dezmierdările ei şi pentru blândeţea cu care mă dojenea, credeam că este mama mea.


Învăț să citesc
M-a privit din nou cu luare-aminte, ca şi cum ar fi căutat ceva în mine.
– Tu nu ştii să citeşti, nu-i aşa? îmi zise el.
– Nu.
– Tu nu ştii ce e o carte?
– Da; oamenii iau cărţi de la biserică, să citească în ele rugăciunile pe care nu le ştiu pe de rost; am văzut că au cărţi, şi încă tare frumoase!
– Bun; atunci vezi şi tu că se pot pune rugăciuni într-o carte, aşa-i?
– Da.
– Ei află că se pot spune şi alte lucruri. Când îţi spui rugăciunile pe de rost, spui cuvinte pe care mama ţi le-a vârât în ureche, şi care, din urechi, ţi s-au îngrămădit în minte, ca să ţi se întoarcă apoi pe limbă când le rosteşti. Ei bine, acei ce îşi spun rugăciunile din cărţi nu-şi trag din memorie cuvintele rugăciunilor, ci le iau cu ochii din cărţile în care au fost scrise, adică le citesc.
– Am văzut şi eu cum se citeşte, zisei, fudulindu-mă ca un om care ţine morţiş să arate că nu e prost şi că ştie foarte bine despre ce i se vorbeşte!
– Ceea ce se face cu rugăciunile, se poate face şi cu orice alt lucru. Într-o carte pe care ţi-o voi arăta la primul nostru popas, vom găsi numele şi povestea locurilor pe unde trecem. Oamenii care au trăit sau au cutreierat aceste locuri au pus în cartea mea ceea ce au aflat şi ei; astfel că n-am decât să deschid această carte şi s-o citesc ca să cunosc aceste ţinuturi. Le văd ca şi cum le-aş privi cu ochii mei; învăţ povestea lor ca şi cum mi-ar spune-o cineva. Fusesem crescut ca un adevărat sălbatic, care habar n-are de viaţa civilizată. Aceste cuvinte însă mi-au deschis ochii şi am început să văd, întâi mai greu, dar apoi din ce în ce mai lămurit.

Totuşi fusesem dat şi eu la şcoală. Dar numai o lună de zile. Iar în luna aceea nu ni s-a pus nici o carte în mână, nu ni s-a vorbit nici de citire, nici de scris şi nu ni s-a dat nici o lecţie de nici un fel. Cu alte cuvinte, nu învăţasem nimic la şcoală, nici măcar buchile.

– E greu de citit? l-am întrebat pe Vitalis după ce mersesem destul de multă vreme cugetând adânc.

– E greu pentru cei grei de cap şi e mai greu pentru cei care n-au bunăvoinţă. Tu eşti greu de cap?
– Nu ştiu, dar cred că, dacă dumneata ai vrea să mă înveţi să citesc, nu mi-ar lipsi bunăvoinţa.
– Bine, vom vedea; avem destul timp înaintea noastră.

Destul timp! Păi de ce nu începeam chiar acum? Nu ştiam cât de greu este să înveţi să citeşti şi închipuiam că era de ajuns să deschizi o carte ca să ştii ce scrie în ea.

A doua zi, pe când ne continuam călătoria, l-am văzut pe stăpânul meu că se apleacă şi culege de pe drum o bucată de scândură plină de praf.
– Uite cartea pe care vei învăţa sa citeşti, îmi zise el.

O carte scândura asta! M-am uitat la el să vad dacă nu cumva îşi bate joc de mine. Apoi, văzându-l serios, am privit cu băgare dc seamă la minunăţia pe care o găsise. Era o scândură ca toate scândurile, lungă de un cot, lată de două palme, bine lustruită; nu avea pe ea nimic scris

şi nici o poză. Cum să citeşti pe scândura asta şi ce să citeşti?

– Mintea ta lucrează, îmi spune Vitalis, râzând.
– Văd că dumneata îţi baţi joc de mine!
– Nici gând, băiete; batjocura poate fi bună ca să îndrepţi o fire nărăvită, dar, când e vorba de neştiinţa cuiva, atunci este o dovadă de prostie din partea celui care o foloseşte. Ai răbdare până ajungem la păduricea de acolo; ne vom odihni puţin şi vei vedea în ce fel am să te învăţ să citeşti cu scândurica asta.

Ajunserăm curând la pădurice şi, după ce lăsarăm traistele jos, ne aşezarăm pe iarba care începea să încolţească şi prin care bănuţii răsăreau ici şi colo; Sufleţel, scăpat din lanţ, se repezi într-unui din copaci, scuturându-i crengile pe rând, de parcă ar fi vrut să scuture nuci, în vreme ce câinii mai cuminţi şi mai osteniţi, se culcară în cerc în jurul nostru.

Atunci Vitalis, scoţându-şi briceagul din buzunar, se munci să desprindă din scânduri o fâşie de lemn cât mai subţire. După ce izbuti, netezi această fâşie pe amândouă părţile, în toată lungimea ei, apoi o tăie în părţile mici, obţinând în felul acesta vreo douăsprezece bucăţele de aceeaşi mărime. Nu-l slăbeam din ochi, dar mărturisesc că, deşi îmi încordam mintea cât puteam, totuşi nu înţelegeam deloc cum voia el să facă o carte din bucăţele de lemn; căci, mă rog, oricât eram neînvăţat, atâta lucru ştiam şi eu; că o carte se compune dintr-un număr oarecare de foi de hârtie pe care se văd nişte semne negre. Unde erau foile de hârtie? Unde erau semnele negre?

– Pe fiecare din aceste bucăţele de lemn, îmi răspundea el, voi săpa mâine, cu vârful briceagului, o literă de alfabet. Vei învăţa astfel forma literelor şi, când le vei cunoaşte bine, fără să te înşeli, de la prima vedere, le vei aşeza unele lângă altele ca să poţi alcătui cuvinte.

După ce vei ajunge să formezi uşor cuvintele pe care ţi le voi da eu vei fi în stare să citeşti şi într-o carte.

Când avui buzunarele pline cu o mulţime de bucăţele de lemn cunoscui astfel, destul de repede, literele alfabetului; dar, ca să ajung să citesc, mai trebuia să treacă încă vreme, căci lucrurile mergeau destul de greu…


Citiți și Marguerite Duras….