Nichita Stănescu ne propune o nouă filozofie a cunoașterii, sub forma contemplativă a iubirii, o „Altă matematică”, poem apărut cu acest titlu în volumul „Măreția frigului”, 1972.

Prima strofă, cu o metrică scurtă, variabilă, sugerează căutarea, probabilitatea, indecizia, poetul intră într-un joc formal neomodernist, al verbului „a ști”, cu varianta afirmativ / negativă „știm / nu știm”, realizând spectaculoase salturi de la raționalul cognitiv, la iraționalul imaginar, substanță a realității percepută mental, într-un rafinat balans poetic de factură discursivă, incluzându-ne cu acest „noi” în actul cunoașterii printr-un canal de comunicare sui-generis : emițător – discurs liric – receptor : „Noi știm că unu ori unu fac unu…”

Mai știm, în continuare :

„Știm că cinci fără patru fac unu”

„Știm, noi știm că opt / împărțit la opt fac unu”

„Știm că unu plus unu fac doi”

Sunt două planuri aici, și ele vor continua, până în final, ca spații ale cunoașterii poetice. Mai întâi, sfera cognitivă, aparținând logicii, reprezentată mai sus, cu un adevăr ca rezultat al celei mai simple înmulțiri, scăderi, împărțiri ori adunări, cele patru operații aritmetice, reprezentând lumea și adevărurile ei, așa cum sunt. Și al doilea plan, cel al imaginarului.

 

Așadar, gândirea conține posibilitatea unei stări de lucruri, ceea ce poate fi gândit este și posibil. Citind poemul în cheia jocurilor de limbaj (Ludwig Wittgenstein), există două tipuri de spațiu logic : unul bivalent (spațiul da / nu, adevărat / fals ) și unul polivalent.

Se pune semnul identității între gândire, imagine, imagine logică și propoziție, o propoziție nu în sens gramatical, ci ca semn care se află în relație proiectivă cu lumea.Toate acestea, gândirea, imaginea, imaginea logică și propoziția sunt modele ale realității. Unui fapt logic îi corespunde unul real. Nichita Stănescu pornește demersul său cognitiv, generator de principii, din cea mai logică situație, pentru a o răsturna și reconfigura metafizic, el, absolvent de Filozofie, teoretician al ideilor pure, pe care le decontextualizează și le recontextualizează într-o viziune proprie, cu aplecarea Gânditorului peste versantul „transparent” al lumii.

Ce anume nu știm ?

„dar un inorog ori o pară

nu ştim cât face”;

„dar un nor fără o corabie

nu ştim cât face” ;

„dar un munte împărţit la o capră

nu ştim cât face” ;

„dar eu şi cu tine,

nu știm, vai, nu ştim cât facem” .

Din nou, operații matematice cu obiecte și ființe într-un stil în care imaginarul pătrunde în fabulos, inorogul cu un corn în frunte, simbol al omului de geniu, înmulțit cu o pară, într-un gest „matematic”, de o simplitate maximă și, în același timp, absurdă, ar fi o situație, o categorie filozofică fără un răspuns posibil, și, la fel, mai departe: scăderea corabiei, simbol al cuceririlor, al pătrunderii în cele mai îndepărtate zone ale lumii, dintr-un nor ce ne apasă cu întunecimea sa, ar fi o situație imposibil de gândit rațional ; muntele, reprezentare a înălțimilor spațiale, dar și spirituale, împărțit la o capră ce pare că-i saltă piscurile, nu poate avea o soluție nici rațională, nici imaginară, nici absurdă.

Gramatical, propozițiile încep cu un „dar” adversativ, reprezentând relația, ca și categorie filozofică, rezolvată prin coordonare adversativă, cu senzația de balansare într-un echilibru sensibil „știm” / „nu știm”, percepții firești, experimentate prin experiență, și altele „transparente”, care se presupun, și „nu se văd”. Cele din urmă rămân definitiv nerezolvate, poetul alegând finalmente o altă cale de soluționare a demersului său cognitiv.

twitter.com

Ajungând la cunoașterea propriei ființe, „eu și cu tine”( nominativ plus acuzativ / subiect plus complement asociativ), considerând structura un subiect multiplu, în logica unui cuplu, eul poetic configurează neputința de a ști prin interjecția dezolării „vai” și repetiția verbului la forma negativă „nu știm, vai, nu știm cât facem”, asumat liric în egală măsură de cei doi protagoniști.

Strofa a doua este o punte de trecere spre acel ALTCEVA prefigurat încă din titlu, aici rămânem încă în sfera semantică a lui „știm cât face / fac”, dar termenii operațiilor cât și soluțiile sunt absurde :

„Ah, dar o plapumă

înmulţită cu un iepure

face o roșcovană, desigur,

o varză împărţită la un steag

fac un porc,

un cal fără un tramvai

face un înger,

o conopidă plus un ou,

face un astragal…”

Alte categorii filozofice, precum relația (configurată prin forme comparative și relative), acțiunea, posesia și pasiunea, timpul, spațiul, calitatea ( exprimată prin adjective ) lipsesc sau sunt foarte puțin reprezentate sau figurate simbolic, doar cantitatea este văzută ca rezultat în operațiile aritmetice propuse : numerale de ordinul unităților celor mai mici : „un” și „o”, atât în ipoteze sau ca termeni ai operațiilor, cât și în soluții. Surprinzătoare soluții, dar poetul are propriul său limbaj, dând înțelesuri proprii, vizionare, lumii, răsturnându-i sensurile. Pentru că, adunând și înmulțind, scăzând și împărțind, acțiuni cotidiene, absolut firești, au un rezultat corect, rațional. Acelorași acțiuni aplicându-li-se termeni nepotriviți, alambicați, ce răstoarnă realitatea și „legile” ei, în stil stănescian, cu dicteu automat sau nu, atunci când avem și răspunsuri, li se cuvine, desigur, o altă realitate, și ea răsturnată pe care o percepem încă, în plan mental, apropiindu-ne de miracol surprinși afectiv, temători, tensionați.

Pentru a descrie lumea, imaginea își are obiectul din exterior și îl reprezintă ca adevărat sau fals. Prin urmare, forma de reprezentare rezidă din identitatea formei logice cu forma realității. Deci forma logică este comună limbajului și lumii. Obiectele reprezentate sunt definite ca substanță a realului proxim, repet, prin substantive, și când combinarea lor prin operații matematice nu poate avea un rezultat accesibil prin experiență, percepții sau senzații, ca într-un discurs despre Dumnezeu, de exemplu, circumscriind realitații imaginarul, atunci nu pot fi descrise, însă pot fi arătate. În ceea ce nu știm, Nichita Stănescu face așadar distincția între ceea ce poate fi spus și ceea ce poate fi arătat. Ce înseamnă în lirica lui Nichita „invizibil” și „transparent” ne lămurește însuși poetul :…„Nu invizibile, pentru că prin invizibil se vede. / Transparente, pentru că prin transparență nu se vede, / transparența fiind memoria plângândă a tot ceea ce este invizibil” (în „Pierderea cunoștinței prin cunoaștere”).

Metrica mai scurtă, precum si ritmul alert, din strofa a doua, imaginile iraționale induc stări de confuzie, pentru ca apoi, în ultima strofă, sentimentul iubirii să acceadă spre ideea de statornicie  a iubirii și să aibă o înaltă intensitate : ”Numai tu și cu mine / (…) adunați și scăzuți / rămânem aceeași…”. A treia parte este remarcabilă prin amplitudinea structurală a sentimentului asupra mentalului, ca aspirație poetică de cunoaștere și descifrare a Ființei, prin iubire, sentimentul cel mai înălțător. Avem și o soluție aici, în problema cunoașterii poetice: superioritatea emoției, a sentimentului, față de rațional, inima nu poate transfigura realitatea, nu poate deforma sau distorsiona, nu poate alungi sau răsuci lumea, adevărul ei este mai real decât cel aflat de mentalul nostru vizionar, cu senzații și percepții ce pot fi neconforme realității.

„Prin dragoste, prin sentiment, prin această fereastră a legii ne uităm şi noi cu colţul inimii noastre” spune Nichita în „Fiziologia poeziei”.

„Pieri din mintea mea! / Revino-mi în inimă ! întoarcerea prin impunere (două verbe la imperativ) și dublă exclamație, la trăirea sentimetului de iubire, dincolo sau dincoace de percepții mentale, contemplarea iubirii în stare pură, aceasta este o „altă matematică”, nu pentru minte, ci pentru suflet, o opțiune poetică pentru categoria filozofică a pasiunii ce pune în mișcare Lumea.

Un articol semnat de Florica Patan.

Pe Florica o găsiți și aici.

(Alba Iulia, 31 martie, 2018)