Inima? E întotdeauna plină, mare, rotundă. E perfectă. Musteşte de viaţă, energie, culoare. E centrul propriului univers, e materia ce hrăneşte spiritualitatea noastră, e soclul tuturor trăirilor. Fiecare, fără excepţie, are însă un colţ. Oricât de dulce sau diafan l-am contura, imaginar sau nu, el este acolo fix, ascuţit şi încăpăţânat în simplitatea lui să-şi strige axioma. El este şi va fi acolo mereu. Colţul inimii mele erai tu.

Te-am ascuns în colţul inimii mele din prima clipă în care te-am văzut. Apoi te-am substituit lui. Mă înţepai de fiecare dată când eu mă chinuiam să te modelez, să te netezesc, să fii continuitatea liniarităţii ei. Ce naivă, cum aş fi putut să cred că un colţ de inimă poate deveni vreodată o moale şi dulce linie continuă?

Te păzeam cu îndârjire, cu teama de a nu te pierde niciodată, erai, devenisei fără să ştiu, cel mai important colţ al meu. De unde era să ştiu că nu avea să se întâmple lucrul acesta niciodată, tu dăinuiai de mult timp în partea ta de inimă cu o calmitate desăvârşită. Atât de perfectă încât atunci când eu voiam să mi te smulg cu forţa, să suprim colţul acela mofturos, să-i oblojesc ascuţimea aceea derutantă tu doar îţi înfigeai puţin vârful în carnea sufletului meu, ca o uşoară atenţionare. Hei, sunt tot aici, îmi place aici, nu te mai chinui, o voi face doar eu, după bunul meu plac. Sau chef. Sau… noroc.

Colţ de inimă…

De ce o inimă trebuie să aibă un colţ? De ce nu poate fi rotundă? O desenam cu ochii minţii în dimineaţa aceea frumoasă de iarnă, din căldura şi moliciunea patului, incapabilă să mă motivez pentru a mă ridica din el. Era intensă, pulsa, roşul ei mă umplea de sentiment. Era bine. Din clipa în care aveam să-mi dau pilota jos de pe mine, nimic n-ar mai fi fost rotund pentru mine. Exact ca inima mea. Trebuia să înfrunt o nouă zi, ce mă primea cu braţele deschise, în timp ce eu mă luptam continuu cu colţul meu. De suflet. De inimă.

Când îngerii ce mă păzeau cu străşnicie îmi spuneau să mi-l retez, să-l suprim, să-i fac ceva, ca să nu mă mai doară de fiecare dată când mă înţepa, eu mă încăpăţânam să-i găsesc scuze, să-i motivez cruzimea cu care o făcea. Îl consideram un biet colţ, cu propriile râni sângerânde făcute de alte colţuri, alte inimi, alte poveşti de viaţă. Era un colţ şi el abrutizat, lăsat singur, de izbelişte, părăsit şi neiubit. Un colţ ca multe alte colţuri în care disperarea cu care îşi dorea să se simtă iubit îl determina să-mi agonizeze mie inima. Uitase că pentru asta nu trebuia decât să aştepte claritatea, limpezimea inimii lui. Dar câţi dintre noi mai suntem dispuşi să aşteptăm asta? Câţi dintre noi nu ne dorim acum şi aici, flămânzi, cerşind iubirea? Câţi dintre noi, privind ghilotina clepsidrei timpului, simţind-o cum ne striveşte zi de zi, mai avem puterea să credem că mai avem o şansă? Că nu pierdem printre fire de nisip şi ultimul vagon al iubirii împărtăşite, împlinite? Apoi ne ţinem cu dinţii de ea, uitând că iubirea în sine, nu se leagă, nu se încătuşează, nu se imploră, nu se sufocă?

Colţul meu de inimă…

Erai atât de dorit, iubit, visat. Erai spinul acela mic şi băgăcios, dar care refuza cu desăvârşire să iasă de sub dermă. Iar eu îmi refuzasem de mult tentaţia de a-l mai scoate. Cu el în mine, măcar simţeam ceva. Aşa, lipsa lui durea mai tare decât plaga aceea purulentă pe care, din când în când, apăsam în firava speranţă că poate, poate va ieşi, la fel de simplu şi uşor precum intrase. Mă autoflagelam perfect conştientă. Preferam asta în locul vidului. A nimicului.

Până într-o bună zi. Când am uitat sau n-am mai simţit nimic. Ce mai era de simţit când deja făcusem lucrul acesta în toate modurile posibile şi imposibile? Colţul exista, era tot acolo, dar inerţia lui devenise pansament pentru mine. Şi era cald. Şi bine.

Era, din nou inima mea întreagă… cu tot cu colţ.

 

fragment din „Cioburi de suflet”

Citeşte şi Iubind cu ochii, iar tu cu trupul, de acelaşi autor.