Te iubeam cu ochii în timp ce tu mă iubeai cu trupul. Te priveam adânc prin ochi în suflet, în cele mai întunecate colțuri ale tale, în timp ce tu mă pătrundeai la fel, în toate profunzimea corpului meu. Mă posedai atât de adânc, pe măsura privirii mele ce sfredelea fără pic de milă masca impenetrabilă, încât aveam senzația că o faci din ură, nu din plăcere. Era de fapt urletul dorului tău de mine, rămas apoi să-și asculte ecoul eliberat către cele patru zări. Atunci tu nu știai asta, dar eu îl intuiam.
Eu ți-l aflam atunci, în clipa aceea, dar el era de mult închis în cușca sentimentelor tale ferecate ca nu cumva vreunul să mă rănească atunci când îl vedeam, dar mai ales simțeam.
Te iubeam cu ochii, cu sufletul, cu totul. Tu mă iubeai sălbatic doar cu trupul, neștiind apoi că mă vei iubi cu totul. Îți era teamă să faci asta, îți era teamă de șuvoiul fierbinte al iubirii ce te izbea, neștiind cum dar mai ales când să-i faci față. Te copleșea și nu voiai să capitulezi în fața ei, erai obișnuit cu siguranța de sine, atât de palpabilă, controlabilă și la îndemână. În preajma mea, nimic nu mai era cum trebuia să fie, nu mai puteai fi tu, cel care controla totul și asta te speria îngrozitor.
Te căutam tot timpul cu privirea deși tu nu dispărusei nici măcar o secundă din raza mea vizuală. Îmi înregistram mii și mii de imagini, menite să-mi țină de foame și sete mult timp după ce nu aveam să te mai văd.
Știam că mă iubești așa cum doar tu puteai s-o faci. O făceai diferit de mine, dar tot iubire era, fiindcă am recunoscut-o apoi în toate necuvintele tale, atent ascunse în toate satisfacțiile și dorurile tale atât de fals mascate. Cu cât te îndepărtaseși mai mult de mine cu atât dorul și realitatea te lovea mai crunt în exact locul pe care tu-l protejai cel mai mult. Inima ta. Chiar crezi că eu nu știam? Când două inimi ajung să se țină strâns de mână își încredințează una celeilalte o parte din ea.
Eram niște naivi, crezând că sentimentele pot fi bine strunite în frâul realității sau al rațiunii noastre. Ne căutam în tot și toate și de atunci, nimic n-a mai fost la fel pentru niciunul dintre noi…
fragment din „Cioburi de suflet”
Citiți și Vocea, de același autor.
Cine sunt eu? Mă întrebam adesea când îmi permiteam luxul de a lăsa eu-ul din mine să iasă la lumină. Sunt litere și scris. Sunt muzică în timpuri reci și ploioase. Sunt zâmbet oricum, oriunde. Sunt iubire, inocență și pasiune. Sunt cuvinte nerostite și vise împlinite. Sunt eșecuri și dezamăgiri. Sunt tot ce mi-am dorit să fiu, dar cu permanenta dorință de a avea întotdeauna un gând bun, o faptă pe măsură și un vis îndrăzneț.