Andra Tischer

Cutremurător până la cel mai mic colț al sufletului și al conștiinței: în cele din urmă, suntem la mâna sorții, care face toate jocurile. La un moment dat, nu mai contează bogăția, talentul, acumulările materiale, nu mai contează nici dorința noastră de a trăi și energia pe care suntem gata – în ceasul al 13-lea – s-o recuperăm de la toate problemele inutile pe care ni le-am făcut de-a lungul vremii. Suntem o lumânare care arde, asprită de timp și de răsuflările pe care le consumăm în afara noastră. Suntem o baterie reîncărcabilă până ala un punct, după care urmează neantul. Nimic nu durează o veșnicie. Atunci când crezi că ai înfrânt legile, tocmai atunci ele îți vor demonstra că nu există nimeni mai presus de lege. Poți să ai tot ce-ți dorești, la degetul mic, dar să știi că va exista mereu un ”ceva” care să îți dea viața peste cap.

După ce am văzut și revăzut Still Alice, filmul acela nemaipomenit cu Julianne Moore în rolul principal, în pielea unei femei geniale, amenințate de Alzheimer, care-și trăiește pe viu drama, am crezut că nimic nu mă va mai face să trăiesc atât de intens asemenea întâmplări care taie în conștiință ideea inutilității tuturor eforturilor omenești de a schimba soarta. Nu, nu ne mai dă nimeni înapoi eforturile, căutările, energia, iubirea dăruită, sufletul pe care îl punem în tot ceea ce iubim. Nu că nu ar vrea cineva să ne răsplătească, să plătească în aceeași monedă suferința și strigătul nostru, emoția și durerea fiecărei zile, dar pur și simplu – NU SE POATE. Aici fizica nu mai are niciun cuvânt de spus. Ce e dat, e bun dus. ”Nimic nu se pierde, totul se transformă” poate că funcționează și cu dus-întors. Nimic nu se pierde din dorurile noastre, ele se transformă în boală.

Dar iată că încă o dată viața bate filmul și orbirea de care suferă destinul ăsta fără milă lovește din nou. În fața imaginii artistei Celine Dion, una dintre cele mai cunoscute artiste din întreaga lume, o cântăreață care nu și-a găsit încă vreo concurență, nu mi-am mai găsit cuvintele, ideile, suflul.

După moartea soțului (René Angélil) pe care l-a adorat până la autodistrugere, se pare că Celine Dion (54) nu reușește să se regăsească, oricât de mult prietenii, familia, lumea muzicală încearcă s-o consoleze. Moartea mamei sale a survenit la patru ani după ce artista și-a pierdut soțul după o lungă luptă cu cancerului la gât, dar și pe fratele său, Daniel, care la rândul său a murit de cancer, câteva zile mai târziu: „Să îmi pierd soțul, iar copiii mei să își piardă tatăl, a avut un impact major. Simt că René mi-a oferit atât de mult de-a lungul anilor și încă îmi oferă și în prezent. Îmi privesc copiii și simt că încă trăim cu el. Face parte din viețile noastre în fiecare zi, deci pot să spun că mă simt foarte puternică”. 

A fost întrebată dacă are vreun sfat pentru persoanele care au pierdut pe cineva drag, iar Céline Dion a oferit un răspuns emoționant: “Nu poți să te oprești din a trăi. Mergi înainte. Astăzi este prima zi din restul vieții tale”.

Și totuși…

Efectele traumei se propagă precum valurile seismice și ajung acolo unde nu mai există salvare, cel puțin nu mai există cale pe care medicina s-o poată găsi pentru a o salva. Boala sufletului e întotdeauna incurabilă și, iată, devine doar o chestiune de timp până când corpul se revoltă pe această suferință atroce și își cere tainul.

Nu sunt expertă, nici pe departe, dar pot intui fenomenul: pierderea celui drag poate echivala cu o destrămare a ființei, iar ceea ce a fost odată complet nu se mai poate reface pentru a funcționa la nivel optim, sal cel puțin, la cota de avarie. ”My Heart will go on”, ce premoniție sumbră! Inima va merge înainte, dar și-a abandonat voința de a trăi în lipsa celui care a plecat cu jumătate din spiritul, trupul și corpul celui care a rămas să contemple, neputincios, pierderea.

LAS VEGAS, NV – MAY 21: (EDITORS NOTE: Image has been converted to black and white.) Singer Celine Dion performs onstage during the 2017 Billboard Music Awards at T-Mobile Arena on May 21, 2017 in Las Vegas, Nevada. (Photo by Ethan Miller/Getty Images)

Nu întâmplător, acest turneu poartă numele de ”The Courage World Tour Spring” – Turneul Curajului.

Celine Dion și-a amânat cu un an concertele, iar mărturisirea ei mi-a lăsat gustul negru și aspru al unui ”la revedere, pe cine știe când. Sau poate pe niciodată”. Dar încerc să cred că uneori ne putem înșela în legătură cu ceea ce simțim, ce bine ar fi!

Salutare, tuturor! Îmi pare rău că a trecut atâta timp de când n-am mai vorbit cu voi. Îmi e atât de dor de voi! Și de-abia aștept să mă întorc pe scenă să vorbesc cu fiecare dintre voi. Știți că am fost întotdeauna o carte deschisă și acum vă pot spune totul. M-am confruntat cu probleme de sănătate de mult timp, și a fost foarte dificil pentru mine să le fac față și să vorbesc despre tot ce mi se întâmplă. În ultima vreme, am fost diagnosticată cu stiff-person syndrome (SPS), care afectează o persoană la un milion de oameni. Încă se fac cercetări despre această boală, dar știm ceea ce mi-a cauzat spasmele pe care le-am avut până acum. Din nefericire, acestea afectează fiecare aspect al vieții mele de zi cu zi, cauzându-mi dificultăți la mers sau la cântat , nemaiputând să-mi folosesc corzile vocale așa cum eram obișnuită. Mă doare să vă spun că asta înseamnă că nu voi putea să-mi încep turneul în Europa în februarie. Am doctori lângă mine care se străduiesc să mă vindece și am copiii mei extraodinari care mă ajută să-mi mențin speranța. Lucrez din greu, fac exerciții fizice, terapii zilnice, pentru a-mi recupera puterile și forța de a cânta din nou. Dar trebuie să recunosc, este o luptă imensă. Tot ce știu este că lucrul pe care îl iubesc și pe care l-am făcut toată viața cu plăcere a fost să cânt.  Îmi e dor enorm de voi, mi-e dor de scenă, de spectacole, totdeauna dau totul când cânt. Dar starea de acum nu-mi permite să fac asta ACUM. Acum nu pot decât să mă concentrez pe starea mea de sănătate pentru a reveni printre voi. Aceasta este ținta mea acum și fac tot ce pot pentru a mă vindeca.

Vreau să vă mulțumesc din inimă pentru încurajările și toate mesajele voastre de dragoste și sprijin pe care mi le trimiteți pe social media, înseamnă enorm pentru mine. Aveți grijă de voi, fiți bine, vă iubesc mult și sper să vă revăd cât de curând!

Lacrimile din ultimele fraze cântăresc exact un milion de frângeri de inimă pe care le simțim în fața acestui monument de talent și frumusețe care acum luptă pentru publicul ei, pentru a redeveni steaua fără comparație în strălucire.

”Viaţa impune lucruri pe care nu le poţi controla, dar poţi alege modul în care vei trece prin asta.”

Am aflat citind din lucrările unor specialiști în neurologie:

Sindromul persoanei rigide (SPS) este o boală neurologică cu caracteristici autoimune. Simptomele includ spasme musculare, hiper-rigiditate, durere debilitantă și anxietate cronică. Spasmele musculare pot fi atât de violente încât pot disloca articulațiile și chiar pot rupe oase.

SPS este etichetat ca o boală rară. Dar mai multe persoane sunt afectate decât raportate din cauza diagnosticelor greșite. Este nevoie în medie de șapte ani pentru a diagnostica această maladie. Este adesea confundată cu scleroza multiplă, Parkinson, fibromialgie, boli psihosomatice, anxietate, fobie și alte boli autoimune.

Pacienții pot fi cu dizabilități, în scaun cu rotile sau în pat, incapabili să lucreze și să aibă grijă de ei înșiși. Speranța de viață a unui pacient diagnosticat cu SPS este între 6-28 de ani de la diagnostic. În prezent, nu există tratamente pentru vindecarea bolii, doar pentru tratarea (ameliorarea simptomelor).

Când oamenii au spasme pe tot corpul, sunt ca un zid de cărămidă de sus în jos și îngheață. Ei nu primesc dinainte avertismentul.