Still Alice: „Nu sufăr, sunt o luptătoare…”

După dureroasele The Notebook, Iris, Amour sau The Theory of Everything, regăsim încă o dramă răscolitoare printre ecranizările consacrate luptei cu boala necruțătoare. Realizatorii Richard Glatzer și Wash Westmoreland (veniți din zona cinema-ului underground) și-au clădit o frumoasă reputație cu filmul independent Echo Park LA, peliculă ce le-a deschis calea către Hollywood. Și-au îngăduit să realizeze, prin Still Alice, o operă mai puțin canonică despre maladie, creație ce i-a adus (în 2015) lui Julianne Moore importante premii: BAFTA, Globul de Aur și Oscar. Din păcate, această reușită artistică a fost îndoliată de cruda realitate. Unul dintre co-realizatori (Richard Glatzer) a decedat din pricina bolii Charcot. Adaptare a romanului Lisei Genova, filmul narează istoria unei profesoare de la Universitatea Columbia, lovită de nemiloasa boală Alzheimer.

Alice Howland (Julianne Moore), soţie şi fericită mamă a trei copii mari, are o viaţă socială respectabilă, iar profesional este împlinită. E normal ca atunci când semnele bolii se fac simțite (uita des unele cuvinte uzuale), pentru ea şi familia ei să se tragă semnalul de alarmă. Membrii familiei sale sunt bulversați, toţi vor căuta soluţii pentru a mearge mai departe. În fața destinului implacabil, o femeie cultivată și cu o ascuțită inteligență nu poate decât să abdice – după o luptă epuizantă – în fața degenerării premature și ineluctabile a creierului.

Vestea că, la cincizeci de ani, are un diagnostic teribil (demență prematură) aduce neliniște pentru protagonistă și pentru familia ei. Negarea devine imediat arma familiei pentru a îndepărta inevitabila maree care va șterge, în cele din urmă, memoria lui Alice. Pur și simplu, Alice se scufundă tot mai adânc în propria inconștiență. Pentru a o mobiliza pe Lydia (Kristen Stewart) uneori, ea folosește chiar boala. O încurajează pe fiica ei să abandoneze traiectoria actoricească pentru a urma cursurile universitare.

Primele semne ale bolii (tulburările de limbaj, pierderea unor repere – chiar în interiorul campusului în care preda) o neliniștesc și-i provoacă teamă asociată cu jenă. Eroina trebuie să lupte cu perspectiva unui viitor întunecat, în care va uita de alții și de sine. Încercările ei de a rămâne cât de cât persoana care fusese înainte sunt înfricoşătoare, devastatoare, extrem de emoţionante. Amintirile din copilărie devin, ca la orice bolnav de Alzheimer, firicele pe ecran, iar realitatea se dizolvă în trecut.  Conștientă că va putea deveni o povară – intrând într-o stare vegetativă – își proiectează sinuciderea, găsind-o ca pe o portiță “de-a ieși demn din scenă”.  La un moment dat, Alice încearcă să se sinucidă, dar o împiedică accesele de uitare.

Lent, reținut și răvășitor, filmul devine un azil de bătrâni, publicul privind – cu îngrijorare și neputință – cum Alice Howland luptă pentru fiecare centimetru  al declinului său.

Unul dintre cineaști a suferit de o scleroză amiotrofică, de aceea portretul eroinei nu este trasat în tușe groase, melodramatice. Drama personală și familială, aproape filosofică, este tratată într-o manieră echilibrată, pentru a evita capcana emoționalului senzaționalist. Poate, totuși, un singur lucru ar fi de reproșat: metafora devine prea evidentă – tenebrele se abat asupra unei minți luminate. Cumplita maladie care se instalează, mai întâi, prin dereglări ale limbajului, se abate asupra unei femei care se ocupă cu semantica (autoare a studiului Neurons to Nouns). În lunga și chinuitoarea cursă contra bolii, i se alătură întreaga familie, care încearcă să o susțină din toate puterile.

Still Alice, cu Julianne Moore

Cei doi realizatori au imprimat forță și curaj acestui personaj, păstrând echilibrul dintre relațiile umane în această degenerescență a ființei omenești, pricinuită de maladie. Filmul denunță gravitatea bolii care vine din faptul că teama și durerea nu țin seama nici de nivelul de instrucție, nici de statutul social al persoanei, desenul existenței umane fiind unul din tușe fine. La una dintre conferințele despre Alzheimer, în discursul său, eroina devoalează chinul: “I am not suffering. I am struggling… It means so much to be talking here, today, like my old ambitious self who was so fascinated by communication.“ (“Nu sufăr, sunt o luptătoare, înseamnă că vorbesc aici așa cum odinioară eram fascinată de comunicare.”)

Julianne Moore devine o veritabilă “mână de fier” și o conștiință care demonstrează că are capacitatea incredibilă de-a fi extrem de prezentă în momentele de absență (ale eroinei). Din distribuția atent aleasă (Alec Baldwin, Kristen Stewart, Kate Bosworth, Hunter Parrish, Victoria Cartagena), se detașează interpretarea minunată a tinerei Kristen Stewart, în rolul fiicei care-i va sta alături până la capăt. Cele două femei se descoperă una celeilalte   într- o scenă luminoasă, la finalul melodramatic al peliculei. Acest cadru poate fi singura opțiune pentru o concluzie la o asemenea dramă.

În afară de unele aspecte pur medicale, filmul are calitatea de a descrie relațiile familiale (legătura cu fiecare copil, îndeobște cu “rebela” familiei), lăsând trapa între diferitele expresii ale iubirii și ale suportului. Sunt lesne de sesizat posibilele urme de ranchiună sau vinovăție grea, la unele dintre personaje, toate acestea fiind induse de identificarea unei boli genetice, în sânul aceleiași familii.

Mai presus de toate, printre ravagiile bolii Alzheimer, realizatorii reușesc să evoce, cu sinceră empatie, individualitatea lui Alice: sentimentele sale, amintirile – toate acele componente care se dezintegrează și-i distrug lent, dar sigur, identitatea. Nu există nicio îndoială că Still Alice datorează mult interpretării inteligente a unei mari artiste: Julianne Moore. Ea a reușit să redea umanitatea indestructibilă a personajului: o femeie sensibilă, inteligentă și puternică.

sursa webcultura.ro

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.