Deschizi un pachet de pomană, cum ai deschide un ou Kinder cu surprize și ce să vezi, de parcă n-ai ști, sunt înăuntru câteva chestii reci, frumos ambalate, un ou, un pate, un măr, o felie de chec, o caserolă cu orez sleit, o bucată de carne și un pahar mic cu colivă. Deseori, o sticlă cu suc sau o cutie cu bere, lângă o lumânare neaprinsă și o cutie cu chibrituri. Atât de contemporan, curat, comod, rapid! Aproape wow!
Dai și tu uneori de pomană, că și tu ai obligații, la fel, o cutie de pate, un ou, un triunghi de brânză topită, un măr, vezi tu ce mai pui pe-acolo, reduci timpul, în fond, nu se poate spune că n-ai dat, închizi gura lumii, la o adică închizi și gura beneficiarului, mănâncă și el ceva, ei, vorba vine, îți spui, astea sunt prostii, oricum, tu scapi de multe bătăi de cap, apoi pleci liniștit în treaba ta, poți, cu jumătatea de zi care îți rămâne, să faci multe, inclusiv o mică postare îndurerată pe Facebook.
Că miturile trebuie să meargă mai departe, cu ritualurile, cu poveștile lor vechi, cu toate ale lor, chiar dacă nu mai vindecă pe nimeni, nu mai alină, nu mai mint frumos, se sting la foc mic, aproape în derizoriu. Mituri în trențe.
Parcă îl și văd pe tata, proaspăt bărbierit și ferchezuit, stând cuminte pe o piatră, în Rai, singur, cu o pungă de plastic în mână. Scotocind prin ea. Ca un sărac de pe la noi. Ce faci, tată?, îl întreb, așa, cu un pic de milă și vină.
Uite, mănânc, zice, cu ochii în pungă, și se apucă să curețe un ou. Că doar unul i-am pus în pachet. Fără sare. Dar e bun și așa, zice, lasă, tată, bine că mi-ai pus, mulțumesc mult că te-ai mai gândit la mine, nu m-am mai așteptat, după atâta vreme. Câți ani sunt, 5, 6 ? Pe-aici nu e cu mâncare, să știi, e cu gând, dar dacă tot ai pus…
Ia punga, o strânge frumos cu șnurul și se scuză. Mă duc să-i dau lui Anghel brânza topită, mă scuzi că nu mai stau, că lui îi plăcea, iar soră-mii îi duc sarmalele. Bine că mi-ai dat chibrituri, facem un foc mic și le încălzim. Că reci sunt scârboase, nu știu cine le-a făcut. E varza aia… n-are niciun gust, să nu te superi… Sunt de la catering, îi spun, vinovată. Ei, lasă, nu-i nimic, zice. Maică-ta nu vrea, am întrebat-o. Cică nu sunt cum le făcea ea, ei, ea tot pretențioasă, doar o știi, ei îi place la masă, cu flori, cu mâncare caldă, cu toată lumea. Treaba ei dacă nu vrea, oricum, zice, i-am lăsat ei sucul.
În vis, pe care sper să îl visez cândva, tata îmi va spune, fericit: Ce festin a fost la noi ieri, dacă ai ști! Ne-am întâlnit toți, a venit și Ana. Da, da, Ana. Și Maria. Bine, și Valer, of! Și-mi va face cu ochiul, complice, zâmbind senin.
Ritualul legat de pomenire, în varianta lui supremă, e o formă de supraviețuire. Faci ceva, la schimb cu ceva. Te împaci pe tine cu noua ta viață și cu tot ceea ce va trebui să înveți și să schimbi. Faci suportabile frica, disperarea, sentimentul neputinței, inutilității, mila, dorul, golul, remușcarea, vina și toate, toate care se îngrămădesc în cel care pierde o ființă iubită.
Unele gesturi sunt colosale, repetă catastrofalul dimensiunii la care e resimțită durerea, mai ales în primul an, atunci când, dacă ai putea să-ți smulgi inima, ai face-o, dar toate se diluează după o vreme, până și cele mai abisale pierderi. Iar cu timpul, ritualul devine mai mult al societății, decât al tău. Aproape că te agasează, te irită acest spectacol cu public la purtător.
Cum e punga cu alimente de pomenire, de care te scapi rapid, obligația asta de a arăta tuturor sacrificiul, cheltuiala, implicarea, datoria, spălatul pe mâini, urâțenia asta din spatele unor gesturi care se vor majore, dar care devin cu un conținut de un minor aproape trist, care gesturi nu mai fac parte din interior, ci sunt resturi umile, derizorii, din dureri cândva vii, reale, și din nevoia – de cândva- de gesticulații ample, de supraviețuire.
Ieri am văzut un câine hăpăind cu frică și cumplită foame din pachetul de pomană aruncat de cineva în spatele unei tufe, lângă cimitir. Mânca și dădea din coadă. Așa arată recunoștința, am gândit.