Un poem dintre cele mai frumoase ale „poetului care vorbea cu îngerii”.

Rău de frumuseţe

Nichita Stănescu

Nu spun că a fost un noroc
că te-am născut.
Spun numai că a fost o minune.

Caută să nu mori, iubita mea,
Încearcă să nu mori dacă poţi.

Mie mi s-a dus viaţa,
ţie ţi s-a dus norocul.

Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc.

Un fel de preambul la un text care dă fiori, semnat de criticul Mircea Micu. Cum altfel să reacționezi la moartea unui artist colosal, decât retrăind viața lui, în ceea ce are ea autentic și imuabil? Opera, Galatee, i-a fost semnătura pentru eternitate, și cât de generoasă trebuie să fie secunda care îl păstrează viu! Viața și moartea lui devin o datorie pentru noi, cei care încă mai avem respirația și bătaia de inimă.

„De la acel telefon matinal care-mi anunţa o veste absurdă prin glasul de nerecunoscut al lui Fănuş: ,,S-a prăpădit Nichita“, din acea dimineaţă blestemată de decembrie treisprezece, ghilotina receptorului mi-a retezat brutal contactul cu realitatea.

Am căzut secat de puteri într-un fotoliu şi preţ de câteva momente n-am putut distinge conturul vreunui obiect din cameră. Orbisem vremelnic şi sângele retras în tulpine neştiute refuza să mă vitalizeze.

Era dimineaţă şi auzeam vag forfota oraşului trezit din somnul îngheţat al nopţii. Fetiţa mea se pregătea să meargă la şcoală şi mă întreba ce s-a întîmplat şi nu ştiam ce să-i răspund şi a plecat cu sufletul tulburat, crezând că mi se făcuse rău sau că primisem o veste pe care nu voiam s-o împărtăşesc nimănui.

Apoi, dislocaţia sentimentală, golul oscilând albăstrui ca în tubul unui termometru părăsit de mercur. Neputinţa de a plânge, de fapt, de a înţelege ceea ce era de neînţeles, efortul raţiunii de-a triumfa asupra inevitabilului produs deja, se încăpăţâna într-o bărbăţie prosteascã, vecină cu demnitatea insului prins în solemnităţi de rutină.

Apoi, dorinţa puerilă de-a mă convinge. Clipa întâlnirii cu trupul lui Nichita inert, aşezat pe un banal pat de spital. Chipul frumos de adolescent mirat şi surâsul, ah! surâsul lui ironic, şugubăţ, zâmbetul din colţul drept al obrazului prin care-şi prevestea şotiile duioase.

Lucid şi impersonal, refuzam să accept evidenţa!…

Două batrânele, sprijinindu-se în lumânări, în halate de spital, cu figuri triste şi suferinde, ca două ursitoare.

Nichita zâmbea în costumul său de gală, celebrul costum maro cu dungi, în armura căruia primise Herderul, Cununa de aur şi, acum, Cununa nemişcării.

Pantofii noi-nouţi, cu talpă necălcată, şedeau alipiţi în vârfuri, pregătiţi pentru un drum al plutirii. Mâinile i se odihneau pe piept şi cea dreaptă încremenise cu degetul arătător săltat peste cel mare, purtând între distanţa indecibilă un condei imaginar de stică sau abur…

Nimic nu dovedea că ne părăsise, şi cu atât mai absurdă mi se părea poziţia lui de contemplare cu ochii închişi şi mă revoltam contra împietririi mele, şi nici măcar n-am putut să-l mângîi sau să fac un alt gest care să, demonstreze (cui ?), necuprinsa-mi durere.

După o vreme, în acea încăpere sărăcăcioasă şi albă au început să vină necunoscuţi, tineri cu lacrima reţinută în gene, şi privindu-l cum se odihneşte pe orizontala niciodată râvnită, am atins mecanic marginea patului.

Atât…

Eu urma să mă plimb pe strada mare, să trec secătuit şi gol ca o tulpină de soc toamna, să calc peste zăpada imaculată, să-l las părăsit cu surâsul său şugubăţ creionat în colţul nării drepte, eu-om viu şi cu năpraznica dorinţă de-a bea ceva tare şi dintr-odată, să-mi smulg sângele din cotloanele leneşe şi, odată cu el, lacrimile.

Aş mai fi putut să fac ceva : să cânt o litanie, un cântec bizantin, sau unul din cântecele pe care atât de mult le iubea şi pe care, de atâtea ori mă ruga să i-l cânt. Riscam ridicolul şi neînţelegerea, şi pe bună dreptate, dar nici ideea săvârşirii sale n-o percepeam încă.

„Trupul poeţilor devine pentru noi translucid şi sufletul lor poate fi văzut de noi nu datorită privirii lor, nici întâmplărilor din viaţa lor, ci datorită cărţilor lor, unde tocmai ceea ce vroia, din sufletul lor, într-o dorinţă instinctivă, să se perpetueze, s-a desprins pentru a supravieţui vieţii lor pieritoare…”.

El supravieţuia zâmbind pe acel modest pat de spital, şi noi eram cei învinşi şi nu-mi venea să cred că nu mai este, şi am plecat gol, cu trupul ca o sabie de sticlă, ca-un mort pe verticală, traversând oraşul drapat în omăt, şi am ajuns acasă şi am vrut să mă îmbăt groaznic, până la pierdere, şi am vrut să plâng fantazând şi chemând amintiri.”

(fragment din „Întâmplări cu scriitori şi alte năluciri”, autor Mircea Micu)

Așadar, să nu uităm:

„Întrebarea fundamentală a filosofiei nu este aceea dacă viaţa merită să fie trăită. Filosofia nu este făcută pentru morţi. Ea nu are nici un fel de întrebare fundamentală. Soclul ei este un răcnet de spaimă în faţa morţii.”

*

„Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin şi de un viu.”

Citiți și „Cine-s mai frumoși… oamenii?… ploaia?”