Cassian la curtea lui Ţepeș-Vodă
ovidiu@stanomir
Era o după-amiază de vară. Cam pe la sfârşitul lunii lui cuptor. Cassian şi Casiopeea, graţioasa lui soţie, se aflau de câteva zile la pensiunea Margareta, undeva, la poalele muntelui Piatra Craiului. Cei doi îşi făceau siesta.
Neavând stare, Cassian ieşi din cameră cu multă precauţie, ca nu cumva să tulbure odihna jumătăţii sale. (,,Jumătatea mea cea bună”, obişnuia el să le precizeze amicilor şi colegilor.) Se plimbă o vreme pe cărăruile din marginea pădurii, apoi, toropit de căldură, se tolăni la umbra unui frasin uriaş. Nu trecu mult timp şi aţipi.
Se desmetici către seară. Între timp, vipia se domolise. Cassian se grăbi spre cabană. Se aştepta la un recital de reproşuri din partea gingaşei sale consoarte. Când colo, se pomeni într-o situaţie de-a dreptul disperată, căci pensiunea parcă intrase în pământ. O căută în dreapta, o căută în stânga, mai în sus şi mai în jos, o căută prin toate văile şi vâlcelele din împrejurimi.
Zadarnic. Se întunecase.
Se îndreptă spre satul aflat nu departe. Bătu din poartă în poartă, nereuşind decât să-i stârnească pe zăvozi. Într-un târziu, îi deschise un gospodar somnoros. Întrebă de pensiune, spre nedumerirea săteanului. Insistă. Celălalt îi trânti portiţa-n nas. Cassian mai făcut două-trei tentative. În cele din urmă, renunţă la explicaţii, cerând doar găzduire. Şi i-o acordă un nene buhos, care-l duse într-o şură, îi dădu o ţoală şi-l îndemnă să se tologească-n fân, nu departe de culcuşul din care-l deranjase.
Când se deşteptă, lui Cassian nu-i veni să-şi creadă ochilor.
Nu tu maşini, nu tu cabluri, nu tu curte betonată. Doar bordeie, staule de vite şi clisă cât cuprinde. Sătenii erau îmbrăcaţi ca în tablourile lui Grigorescu. Vorba le era ciudată, precum în letopiseţuri. Nu peste multă vreme, Cassian fu înhăţat de câţiva oşteni încruntaţi. Bănuit a fi iscoadă, urma a fi înfăţişat lui Vodă.
Se cuvine să facem câteva precizări. Ţepeş-Vodă îşi ieşise din sărite şi-i ridicase în ţepe-nalte pe osmanlîii veniţi să ceară mărirea tributului.
Curând, Paşa din Vidin trecu Dunărea în fruntea unor bulucuri înfricoşate. Urmă o sumedenie de încleştări, având ca rezultat retragerea oştii domneşti pe poziţii dinainte stabilite. Asta după ce, potrivit tradiţiei străbune, fură arse holdele şi otrăvite fântânile din calea năvălitorilor. Retras la umbră de codru des, Vodă îşi stabilise curtea într-o poiană înflorită, prefăcută la scurtă vreme într-o alcătuire pitorească de corturi şi colibe, înconjurate de palisade ţapene.
Acest Ţepeș-Vodă era un om nu foarte mare la stat, dară nici prea răbdătoriu la sfat.
Văzând că nu se poate desluşi mai nimic din ce-i îndruga iscoada ce-i fusese înfăţişată, făcu semnul ştiut. Până să se dezmeticească, numitul Cassian domina peisajul de la oarecare înălţime. În jalnica sa situaţie, acesta nu-şi mai dorea decât trecerea îndegrabă la loc cu verdeaţă, de unde a pierit toată grija şi întristarea. Ruga nu i-a fost ascultată. Se vede că-i era scris să-i privească de sus pe ceilalţi muritori. Îl frapa cel mai tare faptul că, odată tras în ţeapă, când trecuse prin chinuri atroce, nu mai simţea nimic. Îi dădu încă o dată dreptate jumătăţii sale (jumătatea cea bună, precum am menționat) care în momentele de disconfort conjugal îl cataloga drept un nesimţit şi un om fără inimă.
Se însera. Zdrobit, şi la propriu şi la figurat, osânditul îşi pierdu cunoştinţa.
Se dezmetici în … ambulanță. Fusese găsit, în stare de șoc, în dimineața zilei următoare, undeva, nu departe de cabană. Deschizând ochii, descoperi chipul mustrător al consoartei. Urmă un potop de reproșuri, pe care le primi cu… recunoștință. Orice situație, oricât de stânjenitoare ar fi fost, era incomparabil mai bună decât cea din coșmarul din care tocmai ce se trezise…
Pablo Ruiz Picasso. ‘El durmiente’. Museum of Fine Arts. Malaga
foto credit sursa
