Se aude că vin iarăși ploile, să ne spele de umbre și de păcate, de amintiri și de inexorabile tristeți și nostalgii.

E fascinantă ploaia și numai ea te poate face să înțelegi că totul curge, totul trece, cum spuneau vechii greci – panta rhei… Timpul și ploaia, ce cuplu veșnic îndrăgostit, ce simfonie a simțurilor, ce amalgam de trăiri învolburate precum valurile mării izbindu-se de malurile stâncoase. Să stai și să scrii în mijlocul ploii, în inima ei și a inimii tale, ce privilegiu al nemuririi!

„Împart umbrela mea cu alţii atunci când plouă, iar dacă nu am umbrelă, împart ploaia.”, spune Enrique Ernesto Febbraro, și într-adevăr, e vremea să împărțim totul, tot ce avem și tot ceea ce suntem. Omenirea se împarte și ea în rău și bun, iar fiecare aduce câte ceva în peisajul acesta pestriț al lumii devorate din toate părțile. O să deschidem ochii într-o zi și vom fi singuri, fără să mai avem la îndemână soluții care să ne vindece, și atunci spre cine ne vom întoarce? Poate către noi înșine, la izvorul nostru ființial, poate către Dumnezeu, pe care l-am invocat doar cînd aveam nevoie de ajutor?

O seară cu Nichita

Să facem ochii mari și să privim în jur, la ai noștri, să-i îmbrățișăm definitiv și să așteptăm ploaia, să ne înmoaie și să ne purifice.

Vin ploile

Nichita Stănescu

Auziți, rândunelelor joase:
norul sur ca o rață sălbatică moartă
se ducea mai acum
peste ochiul meu, alb-cenușiu.
Si i-am zis să ii spună iubitei
că-i sunt zilei acesteia, pustiu.
Auziți, rândunelelor joase:
s-a topit mai întâi
capul alb și aripa cea stângă
și-apoi lin și-a pierdut din vopsea.
Când ajunse departe, pe zare,
norul sur ca o rață sălbatică, moartă,
orb cerului, ochilor singuri, nu mai era.
………………………
Vin iar jos, printre ierbi, cu zbor timp
rândunelele-ntins, dupa rouă.
O sa plouă la noapte pe câmp,
o să plouă…”

(Marti, 16 August 1955, Ploiești)

Bel Esprit