Nu ne mai conducem tinerii la altar, nici morții către groapă. Nu sărbătorim absolviri de școală, nici pensionări după ani de muncă. Primim născuții cu teamă prezicându-le un viitor sumbru, iar pe cei care pleacă, îi fericim c-au scăpat.

Ne-am botnițat zâmbetele și am stâlcit cuvintele. Ochii s-au mărit, între semnul opreliștii și fruntea prizonieră. Cumpărăm tăcuți pâinea și-o mâncăm ascunși, cu mâinile pline de frică și dezinfectant, în locul mulțumirii. Am creat moarte și când n-am mai putut-o stăpâni, ne-am închis între patru pereți, precum în filmele pe care le regizam, prizonierii celor mai amare coșmaruri.

Afară, anotimpurile își văd de treaba lor. Copacii dau frunze, flori și roade. Iarba încă-i verde, apele încă răcoresc și pe cer, spectacolul de nori și lumină, încă e-n toi. Toate le privim de după perdele, rulând pe monitoare și suspinăm la gândul că noi, noi eram acasă acolo, în verde și viață.

Prizonieri în propriul haos, am pierdut gust, am pierdut miros. Când ele revin, sunt diferite. Precum o poveste care s-a sfârșit la capăt de vară, când florile se pierd.

Hrănim nostalgii și supuși, ne zicem că bine ne-a mai fost, plângându-ne de răul care ne este. Amnezici, nu găsim descifrarea slovelor din propozitia: ne-am făcut-o singuri. Cândva, frazam cu exprimări ce păreau doar maculatura de citit în zile ploioase: ne va fi dor de timpul ăsta, vom înțelege după ce vom pierde și alte cele din gama asta. Acum, trăindu-le, în loc de pocăința ce îndreaptă, ne înveninăm și ultimele terminații ce ajung la inimă. Veninul din noi, neîmbuteliat, îl dăm la liber. Cum vine. La cine vine.

Motivațiile sunt mereu cele părtinitoare. Eu curg cu valul, ai putea motiva. Iar și iar. E prea puternic întru împotrivire. O fi. Dar poți găsi un mal pe care să te tărăști, să iei o gură de aer și să privești soarele în timp ce-ți usucă bubele și-ți redă culoarea, gustul și mirosul. Te-ai putea îmbrățișa și tremurând, te-ai auzi șoptit:

sunt!

Te-ai putea lăsa hrănit cu viață, cu iubirea din care și pentru care ai fost creat și chiar ai putea să-ți reașezi cortul în câmpia unde înfloresc margarete și se coc cireșe.

Apoi, ai putea să-ți duci tinerii către altar, bătrânii către groapă și pe tine, către tine. Înapoi. Din nimic ieși, către măreție îndreaptă-te. Pe drum, e și bucurie. Îți mai aduci aminte, suflete?! Și dacă da, n-ai vrea să renaști?!

foto arhiva personală

Citește și Într-o zi, o zi de toamnă