„Noa, așe fata me’, zua s-o dus, să mulțăn’im lu’ Dumnezău și să-i dăm slavă”, așa concluziona bunica sfârșitul unei zile, dereticând în jur lucrurile la apropierea serii. Părinții erau plecați la muncă, iar noi, eram sub ochii ei cât era ziua de lungă.

Pe bunica o știu doar așa, de fapt, de când am făcut ochi în lume, așa am găsit-o, cu haine cernite, negre-negre, și dedesubturi albe, poale cu cipcă și năframă simplă, neagră ca smoala, doar duminică și-o punea pe cea cu ciucuri, tot neagră și aia, când omătul înghițea formele tuturor lucrurilor și ea, își făcea drum prin nămeți către biserică.

Până și-n zile de lucru, straiele îi erau tot cele cernite, după cum zicea ea, o mărturie că-i văduvă, că-i poartă celui plecat aducere aminte. Iar bunul, era plecat demult tare. Nici măcar mama mea, noră-n casă, nu-l cunoscuse. Buna se împăcase cu rânduiala asta și îi chema amintirea doar întru iertarea păcatelor. Nu de alta, dar în momentele ei de maximă deschidere, bunul nu mai avea chipul acela din tabloul agățat după ușa, în camera ei.

Fusese plecat mult timp de acasă, prin timpurile acelea, el era omul cu carte și nu rămăsese să muncească pământul. Asta căzuse la sorți bunicii, tatălui meu și fraților lui. Viața era o luptă, în adevăratul sens al cuvântului, iar ea, era fată de oameni cu pământ, gospodari, nici că putea rămâne-n urma satului.

Într-o zi, o zi de toamnă

Într-o zi, o zi de toamnă, bunica se pomenise cu bunul acasă. Bolnav și cu forțe slabe de muncă. Era el deja un om aspru și degrabă vărsător de vorbe dureroase, iar asta luase și mai mare amploare odată cu neputința. ” De omul spurcăt la gură, te urăști iute, fată me'”, zicea buna amestecând trăiri felurite. Eu ascultam și Doamne, cum aveam să-i dau dreptate peste ani!

Într-o zi, bunul nu a mai scos injurii pe gură. A tăcut, plecând în marea trecere către lumea unde-i altă orânduire. Buna l-a îngropat, l-a plâns cât trebuia și gata!- pământul trebuia lucrat, copiii întăriți către creștere și de umblat în calea Domnului.

„Să îmbucăm ceva și să ne hodinim trupurile. Mâne, sufletului tot îi trebe casă!” O văd atât de clar ieșind din comnă cu un blid de tablă strigându-mă să dau fuga în grădină, să aduc struguri zemoși și parfumați de nu se poate. Rupea un dărab de pită făcută pe vatra cuptorului, ne trimitea la fântână să ne spălăm pe mâini și gata-i cina! Doamne! Cum vreodată voi mai gusta o cină mai bogată?!

În timp ce mâncam boabele încărcate de toamnă

În timp ce mâncam boabele încărcate de toamnă, buna ne ducea prin copilăria ei, însoțea povestea cu zicături, proverbe, versuri și lumea ei, în ochii mei, era tânjită precum Raiul lui Dumezeu. Când ne ducea prin momentele amare, și nu puține au fost acela, le îmblânzea la final, amintind că alea-au fost, s-au dus. Acum e altceva. Iar eu, o credeam. Când iarna ne forța să stăm la căldură, îmi lipeam nasul de sticla ferestrei privind căderea nesfârșită de alb. „Noa, te-ai pus în ferești’, ca mâța’ntre straturi!”

Râdea și ea, râdeam și eu, iar în sobă lemnele trosneau cu scântei pe plită. Se închina repede și cerea apărare, că doar ” rău-i spornic, vai de cel prin care vine!” În firescul lor, lucruri și gesturi, vorbe și credință, stătea temelia mea și-n toate, era Dumnezeu. Acum, închid ochii și de acolo, inspir mirosul dumnezeiesc de maghiran și mușcată. Așa miroase Raiul, iar buna mea, stă de povești, la poartă, cu vecini și rude, așteptând.

Tot într-o toamnă, a plecat și ea, dar nu în grădină, după struguri, ci direct în via lui Dumnezeu. Ce drag i-o fi de ea! La marea revedere, îi voi spune că-n lumea ei, am rămas eu și că icoana ei, eu n-am pus-o după ușă, ci-n intrândul inimii mele, unde mă întorc mulțumind și sperând, că-n fiecare toamnă, Sorinuca înghite boabele de struguri cu lacrimi, lacrimi de dor și prețuire. Ce bună am avut!

foto tumblr.com

Citește și Meri fata me și te culcă