Femeile citesc mai mult decât bărbații în prezent

Trebuie să fi chiulit bine la ora de istorie să crezi că femeile au devenit educate abia de când le-au scos în scena publică sufragetele. Femeile au fost la fel de educate ca și bărbații din clasele sociale care aveau acces la cultura scrisă, în toate erele. Femeile nu țeseau doar la gherghef, nu pliveau doar vița, nu stăteau ciorchine lipite de cratițe. Și dacă stăteau, bărbații lor făceau munci mai grele. În romantism erau mai multe romanciere decât romancieri. Nu neapărat și mai bune.

Eu una mă simt în continuare net mai redusă mintal decât bărbații de la care am luat lumină prin biblioteci, dar asta e o chestiune personală. Limbajele abstracte se modifică de la o cultură și societate la alta, se scrie, pictează, dansează altfel acum decât în alte veacuri. Se fac comparații între contemporani și contemporane nu între un discipol disperat al unor culturi dispărute și titanii lor intelectuali. Ce vreau să spun e că politicile egalitare care au rezolvat parțial problemele salariale, au băgat în ceață toate celelalte aspecte ale conviețuirii.

Imaginația lor nu e neapărat mai bogată, ci mai flămândă cred… E un fapt. Sunt probabil mai puțin pragmatice. Nu se știe exact, dar s-a descoperit că ele preferă net pornografia scrisă celei vizuale. Ți-e mai mare mila și de ele când se trezesc cu câte o poză nedorită și de bărbații care sunt destul de încuiați când femeile tânjesc după sexting. E suficient ca să tragem o linie să pricepem că nu sunt chiar identici în simțirile esențiale. Fiecare îți proiectează cu sârg sursele proprii de excitație asupra celuilalt. Dialog ioc, acceptare ioc. Cand negi niște aspecte naturale nu faci decât să te expui la necazuri.

Educația civică și de gen a neutralizat cu succes flirtul (această mică ofrandă bărbătească la adresa femeilor), a neutralizat complimentul, ritualul curții, adică tot ce stimula cumva imaginația și dorința. Tatonare, expectativă s-au dus pe gârlă. Rezultatul e că a apărut o specie de bărbați care, corecți până în măduva oaselor, onești, spun ca la școală ce intenții au, nu apelează la subtilități, mister, provocări, clar obscururi. O ecuație simplificată pare a fi mai comodă și mai ”sigură” în fond decât un joc de societate cu reguli ambigue, care amestecă iluzia cu realitatea, misterul cu deducția, fantezia cu subînțelesul. Limbajele neclare sunt intimidante pentru oamenii ”cinstiți”, direcți, morali. Fapt e că moralitatea nu e un set de reguli și principii, e mai mult, e altceva, e vie. Moralitatea decurge din simțire nu din judecăți oarbe. Rezultatul e catastrofal. Exact acești ”băieți buni” care și-au făcut armata în ograda feminismului sunt cei care rămân pe tușă. Instinctele nu evoluează cu viteza gândului și a câtorva argumente, și ele discutabile. Educația de gen, lipsită de orice fel de înțelegere estetică (măcar) a existenței, e o mașinărie de perturbat instincte, intuiții și elanuri și cam atât.

Un astfel de bun cetățean, de pus în ramă, n-are nici o șansă în fața unui prădător iscusit, care știe să flirteze, să incite, să facă o femeie să se simtă irezistibilă, care știe să fie obraznic, provocator, insolent la momentul oportun. Mândra adulmecă preabine pericolul, își dă și ea seama că e posibil ca toate feeria să nu dureze mai mult de o vară… Poate nici atât. Progresul nu e evoluție. Evoluția se întâmplă natural, progresul se impune cumva prin edict, e un dicteu, el modifică artificial comportamentul.

Sigur că ți se rupe inima și pentru mândrele care cad pe copcă și pe mâna prădătorilor, dar și pentru destoincii responsabili, echitabili și bonomi naivi care le țin de camarade, ca niște adevărați umaniști, și nu pricep de ce n-au noroc. Chiar e un tablou trist.

Mai toate ideologiile contemporane predică ”siguranța”, demonizând agresivitea, mai ales pe cea masculină. Femeile sunt încurajate să fie agresive. Problema e că nici o femeie normală (instinctual) nu simte atracție față de un bărbat complet neagresiv, întru totul agreabil, simte altceva: duioșie, simpatie, tandrețe. Nici o femeie normală nu simte nevoia să provoace ea un bărbat timid. Dacă o face are alte interese. Un bărbat ”stăpânit”, puternic, ”blând” e unul care își temperează pornirea agresivă, nu unul pasiv sau reprimat.

Discocierea aceasta, radicală, antagonică aș zice, dintre ”siguranță” tratată drept virtute supremă și ”pericol”, ca nenorocire, dintre ”blândețe” și ”agresivitate”, dintre ”sinceritate” și ”prefăcătorie” e un mod de gândire, scuzați expresia, primitiv. Cultele ideologice contemporane trasează astfel de dihotomii.

Sinceritatea e esențială, dar trebuie adecvată, modulată sensibil, limbajul ei trebuie să fie în acordaj cu contextul.

Poți fi sincer până la capăt fără să te exprimi ca o cizmă. E nevoie de nuanțe și subtilități. E nevoie de realfabetizarea în masă în limbajul gesturilor, privirilor, corpului, ca să nu sucombăm cu toții într-o rigiditate androidă. Nu există sexualitate ne-periculoasă, întru totul sigură. E o revendicare infantilă. Nu o spun în sensul la care se gândesc, poate, femeile obsedate de ”atașament”, ci în sensul că dacă nu simți un gram de pericol, fluturi în stomac, ceva amețitor, ceva palpitații, emoții, e cam jalnic. Și aici trebuie să nuanțez puțin. Atașamentele sigure taie puțin din coloratura arderilor sexuale. E bine să știm că întotdeauna când câștigam ceva pierdem altceva. Nu există doar profit.

Maturitatea, bunul simț, și moral, și estetic, sunt întotdeauna la mijloc. Calea de mijloc e cea a naturii, dar și a rafinamentului, a intuiției, a instinctului. Am devenit, bărbații și femeile, două specii diferite, incompatibile, grație progresului și științei. Comunicarea, intimitatea, nu sunt tehnică, nu sunt inginerie. Adevărul nu e mecanică a sincerității mitraliate dintr-o instanță de școlar eminent. Trebuie să ieșim puțin, cred, din maniile cognitiviste. Și din obsesia siguranței, care tinde să reifice totul, să sacrifice ambiguitatea, misterul, poezia întâlnirilor și întâmplărilor. În vine să zic că ne facem rău, în masă, cu interpretările. Cu modul mult prea tehnic în care ne raportăm chiar la propriile experiențe.

Vorbeam ieri cu prietena mea, Corina, despre faptul că oamenii nu mai știu să spună povești. Teoretizează. Și dacă sunt ignoranți sadea și n-au citit nici Capra cu trei iezi, au teorii și teoreme. Vorbesc tehnic despre propriile biografii. Vor totul la cheie, comod, pe tavă. Pentru că sunt ”inteligenți”, pentru că au prins schema. Au prins, poate, ceva, ceva, in abstracto. În praxis numai fisuri, fracturi, entorse & alte eșecuri.

E nevoie să readucem puțin misterul în lume… să repoetizăm atmosfera. Nu suntem ”mai deștepți” deloc decât strămoșii. E o iluzie de mari proporții. E plin de ”iluminați” care cred ca au descoperit acum, în marele secol al înțelepciunii, chestiuni pe care le știa orice discipol al lui Aristotel. Se schimbă limbajul, limbajele. Tehnologiile ne-au invadat viețile. Oamenii sunt tot mai tehnici în felul în care se concep și se percep. Misterul nu e necunoscut, zonă de ininteligibil, e o dimensiune estetică.

Onestitatea nu înseamnă să ții totul la vedere. Umbrele nu fac nici un rău. Obsesia de a tranșa lucrurile, de a le duce în extrema presupus ”ideală”, e maladivă. ”Sănătatea curată”, acest fetiș contemporan, e bolnavă, e neumană.

Odată cu frumusețea și rafinamentul se pierde și moralitatea. Moralitatea nu e anestetică, e ceva organic, un liant între oameni.

E în primul rând discenământ.

Nimic din ce e viu, organic, natural nu e anestetic. E cel mai bun barometru al artificiului: acolo unde nu e frumusețe nu e viață organică, e altceva.

Gândirea de rețea devine tot mai mult limbaj de serie. Frica e contagioasă. Traumele sunt contagioase. Ideile fixe, obsesive, sunt contagioase. Maturitatea nu e decât un mod de a recadra experiențele trăite din perspectiva căii de mijloc, de a atenua șocurile prin raționamente care văd ambele părți ale medaliei, empatia e imparțialitate, e un mod de pătrunde în universul intern al altuia, diferit, de a citi o situație din ambele unghiuri subiective.

Rigorile egalitariste au destrămat exact empatia dintre bărbați și femei. Bărbații tratează femeile ca pe extensii ale lor, femeile se reped la bărbați, furioase, că nu simt ca ele, că sunt exploatate… Frustrările cresc exponențial de ambele părți. Aceste viziuni care au neutralizat genul, prin negarea oricărei diferențe, au șters pur și simplu din mentalul colectiv granițele dintre bărbat și femeie, dintre structurile lor psihice specifice. Și fiecare tratează existența și natura celuilalt ca pe o ”eroare”, ca pe o deviere… E firesc, dacă inepția de bază e că suntem ”la fel” în esență și cultura n-a crescut din natura umană ci ne-a căzut ca un OZN pe cap. Nu poți fi empatic cu cineva dacă nu îl percepi real, așa cum e, dacă îi desconsideri natura, existența întrupată, dacă îl iei ca pe o extensie a ta. Empatia nu e încercarea tembelă de a te pune pe tine în situația altuia, ci gândul că ai fi putut fi el, acel altul. Nu poți înțelege situația unei ființe căreia nu-i percepi dinamica internă, sexualitatea, trăirile care îi sunt proprii, dacă le proiectezi mașinal pe ale tale asupra lui. Tocmai această confuzie și negarea distincției, a graniței, a dus legăturile dintre sexe în starea actuală de criză. Gender vertigo e termenul consacrat.