”Să nu mă faci de rușine!”

Am crescut cu ea ca un ecou în spate, ca o cocoașă care ne-a învățat să stăm cu capul plecat în fața celor mai în vârstă sau aflați într-o funcție pe care trebuia s-o respectăm. Rostită de mame, de tați, de bunici, ca un jurământ nescris: „Să nu mă faci de rușine.” Sau ”de minune”, ceea ce îi dă o aură și mai puternică. Am auzit-o înainte de prima zi de grădiniță, de școală, înainte de examene, pe stradă înainte de a da ochii cu cineva cu prestanță, înainte de orice gest care ieșea din obișnuit. Ne-a strâns inima, ne-a pus nod în gât, dar, fără să ne dăm seama, ne-a așezat în lume cu coloana dreaptă, inflexibilă, betonată de ani și repetiție neîncetată. De ADN.

Da, a fost o povară cu care eram obișnuiți. O vinovăție dusă în ghiozdan ani la rând. Ne-a făcut să ne temem de greșeli, să ne fie frică de privirile altora, să ne rușinăm când poate nu era nevoie. Dar era altă lume, care merita toată atenția nostră și tot respectul, ți faptul că era parte zilnică din educația noastră a fost extraordinar. Printre toate colțurile întunecate, ne-a învățat un lucru esențial: să fim oameni și să ne purtăm cu decență și cubun-simț.

În spatele acelei fraze, spusă adesea cu asprime, se ascundea o cerere simplă: „Nu uita că ești parte dintr-o lume.” Sau ”Fă ca tine, dar nu uita că trăiești în societate.” Să nu rănești. Să nu minți. Să nu calci în picioare bunul-simț. Să-ți respecți numele, rădăcinile, oamenii care te-au crescut, instituțiile în care te educi sau în care ajungi să lucrezi.

Am purtat acest cuvânt — rușinea — ca pe un stigmat, de teamă să nu dăm greș în a fi bine crescuți. Și totuși, tocmai teama asta ne-a făcut atenți, mai respectuoși, mai grijulii, mai drepți, cu frică de Dumnezeu. Am învățat să ne controlăm, să nu uităm de ceilalți, să ne ferim să umilim, să ne fie rușine când greșim.

N-am mai auzit de foarte mult timp expresia asta. Acum vin marii psihologi să ne învețe că rușinea ne doboară și că nu e bine – de asta au ajuns copiii noștri ”generația fulg de nea”. Să nu-i atingi nici cu o vorbă, că se sfărâmă.

Astăzi, parcă se aud alte cuvinte. Se spune copilului „fii tu însuți”, „fă ce simți”, „ești perfect așa cum ești.” Pare frumos, și poate e, dar uneori doare să vezi cum respectul se destramă, cum rușinea dispare cu totul, iar grija pentru ceilalți moare încet. Copiii de azi cresc în libertate, dar uită uneori că libertatea fără responsabilitate e doar un pretext de a strivi totul în jur.

Noi am crescut să ne fie rușine de minciună, rușine de răutate, rușine de nedreptate. Ei, poate, nu mai au rușine de nimic. Și asta doare. Doare să vezi cum un cuvânt atât de greu, pe care l-am purtat ca pe o cruce, s-a stins, lăsând în urmă copii fără busolă.

Poate că ar trebui să învățăm din nou un echilibru — să nu ne fie rușine să greșim, dar să ne fie rușine să fim nedrepți. Să ne fie rușine să rănim. Să ne fie rușine să uităm de oameni.

Pentru că, oricât de greu a sunat, „să nu mă faci de rușine” ne-a făcut, în cele din urmă, OAMENI.

Lumea s-a schimbat, încetul cu încetul, din cauză că au dispărut cuvintele astea, ca și când le-a înghițit pământul odată cu valorile în care creșteam apărați ca într-un cocon. Noi am crescut cu rușine, dar fără frică de eșec și fără să acceptăm compromisul sau să pupăm condurii celor care ne-ar fi oferit vreo sinecură pe viață. Nu existau sinecuri, cuvântul ăsta, iată, poate a înlocuit expresia asta fabuloasă. Parvenitismul, mita și slugărnicia ar putea și ele să fi înghițit adevărul formației noastre etice și morale. Nu ar putea – așa a fost.

Poate astăzi am putea găsi alte cuvinte, mai blânde. Dar nu putem șterge adevărul: „Să nu mă faci de rușine” ne-a săpat în piele, în vertebre, în minte, și ne-a transformat în oameni.

Irepetabila scumpă povară a unor vremuri care nu se vor mai întoarce NICIODATĂ.