case-aplecate
obișnuința de-a sta cu casele vechi la taclale
aplecate frunte spre frunte
atingându-ne fumurile uneori
alteori
pironite-n priviri precum norii-n bastoane de ploaie
mi-ascute simțul dreptății
din lingurită de-argint ac
de cusut zdrențe și
pielea de pe buzele apei
să fie această zădărnicie doar strada
neasfaltată pe care copiii
continuă să se joace stârnind praful imaginației?
aș înțelege atunci de unde obișnuința
de-a sta cu casele vechi la taclale
pândind o minge
foto credit sursa
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
