După trilogia „modernității anilor ’60 și a nemulțumirilor ei”, reprezentată cinematografic prin Aventura (1960), Noaptea (1961) și Eclipsa (1961), regizorul italian Michelangelo Antonioni a realizat în 1966 primul film vorbit integral în engleză – Blow-up – al cărui protagonist, actorul David Hemmings, a decedat într-o zi de 3 decembrie a anului 2003 la București în timpul unor filmări.

Atmosfera filmului este cea a perioadei Swing Sixties, revoluția culturală a tinerilor din Marea Britanie din anii ’60, care punea accent pe modernitate, hedonism și distracție. A fost o înflorire a artelor, în special a muzicii și a modei. Printre elementele-cheie au fost Beatleșii, fustele scurte, arterele și cartierele comerciale londoneze King’s Road, Kensington sau Carnaby Street, activismul politic al mișcării anti-nucleare, revoluția sexuală.

Scenariul filmului premiat cu Marele Premiu al Festivalului Internațional de la Cannes, este inspirat de povestirea Las babas del diablo/ Nămolul diavolului a lui Julio Cortazar.

„Uneori realitatea este cea mai stranie fantezie”

Desfășurarea acțiunii în Blow-up urmează o succesiune de întâmplări colaterale, întreruperi, distragerea atenției într-o zi din viața unui iscusit fotograf londonez, distrageri care tangențial, prin privirea rapidă aruncată asupra fotografiilor făcute cu gândul la cu totul altceva, se întâmplă să se intersecteze cu o crimă. Blow-up nu este atât de mult un mister al unei crime a cărei soluție nu este niciodată aflată, cât un film care descoperă că povestea sa este un mister al unei crime.

Punctul de vedere al martorului din filmele lui Antonioni nu este același cu cel al filmului în sine: regizorul stabilește un contrapunct, nu o congruență, între perspectiva și percepția martorului și a operatorului. Stilul lui Antonioni ia forma unui mister sub investigația obiectivului de detectiv al camerei de filmat.

În timp ce se plimba printr-un parc londonez, Thomas fotografiază doi îndrăgostiți. Femeia se înfurie fiindcă este fotografiată, îl urmărește pe Thomas, îi cere filmul și în cele din urmă încearcă să-i smulgă aparatul. El refuză și o fotografiază în timp ce ea aleargă înapoi.

Ajuns în studio, curios, mărește imaginile surprinse cu cei doi îndrăgostiți. Acestea îi revelează chipul îngrijorat al femeii privind înspre o a treia persoană care pândește înarmată cu un pistol printre copaci. Când se lasă seara fotograful se întoarce în parc și găsește trupul unui bărbat. A doua zi dimineață trupul dispăruse.

„Nimic nu pare ceea ce ar trebui într-o lume în care nimic nu este sigur. Singura certitudine este existența unei violențe ascunse care face ca totul să fie nesigur.” (Lucrețiu)

Filmele lui Antonioni țes o textură de incomplet, spații goale, pauze narative, bucăți lipsă din poveste. Imagine cu imagine, secvență cu secvență, sunt doar aparențe în desfășurare, surprinse de aparatul de filmat. Michelangelo Antonioni a fost un „modernist” întârziat, într-un mediu care, din cauză că era nou, era întârziat față de dinamica înnoitoare a modernismului în cinematografie. A fost un maestru al absențelor neelucidate. Astăzi el este demodat.

Regia: Michelangelo Antonioni
Producător: Carlo Ponti
Scenariul: Michelangelo Antonioni și Tonino Guerra după o povestire de Julio Cortazar
Distribuția: David Hemmings
                   Vanessa Redgrave
                   Sarah Miles
                   Jane Birkin