la jumătatea drumului încovoiat de lentoare și adulmecări,
neștirbită, ca nouă,
din arcuri de răbdare lihnită sărit-am
direct în mantaua ta de catifea învechită și roasă de dragoste
în coate, pe poale, și-n zonele
principale. hmm.
tu, anotimp al ploii, vino!
mi-am ascuțit urechile pentru blestemele
tale înmiresmate cu suspine de coajă de nucă
mi-am scos topoarele inimii la păscut iarba cea grasă
sunt pregătită ca o mireasă nebună
să spună,
nu.
foto sursa
Citește și o altă inimă
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
