Rita Chirian – Bacalaureat. Note

A insista doar asupra faptului că programa de bacalaureat impusă absolvenților de clasa a XII-a este formată din aceiași autori pe care i-au parcurs, acum 40 de ani, și părinții lor este fatalmente reducționist, un alt subiect spumos de presă care nu lasă decât sentimentul că învățământul este retrograd și că îi pregătește pe copiii noștri „pentru trecut”. Problema nu este că sunt aceiași autori. Una peste alta, programa de literatură punctează acești câțiva autori – cu doar un text ilustrativ –, pentru că, în absența lor, nu se poate contura nu o imagine clară asupra a ceea ce s-a întâmplat în literatura noastră, ci nicio imagine.

Senzația de băltire vine, cu siguranță, din faptul că ne mișcăm doar în intervalul unui secol de literatură. Îi considerăm pe Creangă, pe Slavici, pe Rebreanu opaci, ininteligibili și nereprezentativi pentru tânărul de astăzi pentru că nu reușim să depășim nivelul unei lecturi de identificare („mă regăsesc în personajul X și simt că soluția lui existențială este viabilă pentru mine”), în vreme ce trecem sub tăcere faptul că studiul literaturii urmărește, prin excelență, obținerea unei culturi umaniste, adică facilitează tocmai înțelegerea diferenței, observarea și integrarea alterității, a transformărilor pe care le-a suportat societatea noastră, dar și asimilarea faptului că, în esență, condiția umană este, în datele ei centrale, imuabilă.

Faptul că nu există scriitoare în canonul literar pentru bacalaureat este, din nou, o falsă problemă, în condițiile în care Hortensia Papadat-Bengescu a fost eliminată tocmai din cauza pretinsei dificultăți a discursului ei literar. Sigur, le putem introduce, pentru modernizarea și echilibrarea canonului, pe Sofia Nădejde ori pe Cella Serghi ș.a.m.d., dar orice efort de acest tip va fi asimilat unei „supraaglomerări” a programei. Și mă îndoiesc că un elev cu o capacitate normală de înțelegere a fenomenelor culturale va pleca din liceu crezând că femeile nu pot fi scriitoare, fiindcă nu a tocit opera unei scriitoare pentru bac.

Știu că nu-mi va fi lesne iertată insolența, dar nu avem autori contemporani în programă, pentru că literatura lor este „dificilă”, „problematică”, adeseori  „indecentă”. Puțini profesori vor avea curajul să discute la clasă (deschis, dincolo de clișee de interpretare) avangardiști, Geo Bogza, Gellu Naum, Angela Marinescu, Mariana Marin, Mircea Cărtărescu, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Dan Sociu și câți alții.

Rita Chirian (din arhiva personală)

Și aș mai ridica și următoarea chestiune: câți dintre profesori, aici și în alte colțuri ale țării, au deschiderea necesară pentru o astfel de „revoluțiune”? Și câți părinți? Și câți elevi – care nu ar vedea decât sporirea cerințelor?

Mai mult, să nu uităm că, dintre autorii canonici, se știe că unii nu se dau la bacalaureat, pentru că sunt dificili (Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, să numesc numai două imposibilități).

Discuțiile din jurul programei îmi par, în acest sens, un fel de cherry picking: clamăm osificarea programei, dar ignorăm faptul că analfabetismul funcțional este o problemă reală (cât de dificil ar fi să introducem în programă un autor ca Mircea Ivănescu, în timp ce elevii de liceu întâmpină probleme în a-l înțelege pe Arghezi, care nu este parcurs decât cu textul introductiv al unui volum atât de puternic precum „Flori de mucigai” – pe care, de altfel, nu-l citește nimeni! –, și batem câmpii cu drama creatorului, fără să pricepem o iotă din zonele „sensibile” pe care le explorează și fără să mergem la pagini din „Poarta neagră”?!); ne lamentăm că programa este vetustă, dar nu ne-am putea imagina cultura britanică fără Shakespeare și cea rusă fără Dostoievski sau Cehov.

La firul ierbii, lucrurile se văd astfel: elevii scriu și se exprimă tot mai prost (dar ne încăpățânăm să nu introducem ore de gramatică, în care să nu discutăm hachițe de cercetători inovativi, ci să facem, pur și simplu, ordine), au o cultură generală deficitară (istorie, filozofie, științe umaniste, în sens larg) și, mai mult, au o slabă rezistență la frustrare și la efort. Eșecul manualelor alternative – care a fost o destul de bună idee, pentru că dădea mai multă libertate profesorului în a-și alege suportul pentru ore – vine și de aici: până la urmă, optăm pentru drumul cel mai confortabil (cam ca Pocitan ben Pehlivan), în timp ce perorăm despre bucuria de a tăia deșertul.

Ce este de făcut?

În primul rând, este absolut necesar să schimbăm cerințele probei de bacalaureat, să deplasăm accentul de pe memorare pe creativitate, analiză și sinteză (dar fără a eluda importanța crucială a asimilării funcționale a unor noțiuni, a unor date, a unor concepte).

De exemplu, subiectul de eseu să fie într-adevăr cel al unui eseu, nu al unei compuneri de clasa a VII-a, și care, eventual, să pornească de la două-trei texte: literare și nonliterare (critice), care să aibă cerințe flexibile de tipul „condiția femeii în literatura interbelică”, „familia în literatura secolului XX”, „copilăria în secolul XIX” etc., subiect a cărui abordare să implice atât analiza creativă a autorilor obligatorii (și, de aici, am putea reveni la studiul cvasi-monografic al scriitorilor), cât și a unor autori ad libitum. În felul acesta, am putea da o șansă de redactare și acelor elevi care nu pot învăța pe de rost – și slavă Domnului că nu pot! –, și celor care nu au o plăcere extraordinară de a citi (mult mai mult).

Sistemul de educație nu poate fi perfect, deși e perfectibil.

Esențială mi se pare, de asemenea, (re)introducerea studiului gramaticii și a retoricii (hai s-o numim comunicare!) – și în felul acesta să poată exista un subiect solid în cerințele de bacalaureat (care, de pildă, să înlocuiască imbecilizantul subiect II de acum, a cărui funcție pe cuvânt că nu o văd). Să introducem scriitori absolut necesari înțelegerii evoluției formelor literare ale secolului XX (Panait Istrati, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Gellu Naum, Ștefan Bănulescu, Radu Petrescu, Matei Vișniec, Mircea Cărtărescu etc.) și literatură scrisă în spațiul românesc / în limba română de către autori aparținând minorităților.

Panait Istrati: “Viaţa este demnă de-a fi trăită…”