Hortensia Papadat-Bengescu și literatura feminină

Născută în Ivești (Galați) la data de 8 decembrie 1876, Hortensia Papadat-Bengescu a fost o poetă, romancieră, dramaturgă și nuvelistă, afirmându-se din punct de vedere literar în perioada interbelică.

Fiica generalului Dimitrie Bengescu și a profesoarei Zoe Bengescu (născută Ștefănescu) a fost elevă a Institutului de domnișoare „Bolintineanu” din București. În anul 1986, la vârsta de douăzeci de ani, se mărită cu magistratul Nicolae Papadat (pe care l-a cunoscut la Turnu-Măgurele).

Debutul literar al autoarei este întârziat din cauza transferurilor de ordin profesional ale soțului în mai multe orașe (Turnu-Măgurele, urmat de Buzău în 1903, Focșani în 1911 și Constanța în 1921), precum și din cauza apariției copiilor, Nen, Zoe, Marcela, Elena.

Hortensia Papadat-Bengescu debutează în presa culturală a anului 1912 cu articole și cu poezii în limba franceză. În următorul an publică în revista „Viața românească”, formarea sa scriitoricească fiind marcată de Garabet Ibrăileanu, acesta ajutând-o să debuteze.  În anul 1919 debutează editorial cu volumul „Ape adânci”, lăudat de Garabet Ibrăileanu.

Primele cărţi de proză ale Hortensiei Papadat-Bengescu (Ape adînci, Sfinxul, Femeia în faţa oglinzii) sînt totuşi receptate numai în cadrul distincţiei autor feminin versus autor masculin, cu judecăţi de valoare evoluînd de la pozitiv la negativ care decurg strict din această opoziţie. Ibrăileanu judecă pozitiv atributul femininului socotind că “numai o femeie cu o personalitate puternică se va putea sustrage influenţii acestor modele /masculine/” şi va rămîne “originală şi deci feminină” (1919). Topîrceanu caută un ton mai obiectiv, dar spune în fond acelaşi lucru: “Faptul că autorul de care ne ocupăm e o femeie explică în mare parte însuşirile operei sale” (1920). Lovinescu: “Din eternul feminin, scriitoarea desprinde momente ce tulbură şi ameţesc” (1919). Tudor Vianu trece de la diferenţa specifică la genul proxim încă din titlul articolului dedicat scriitoarei în Sburătorul, 1919: O ideologie feminină – noua feminitate. Iorga face drumul invers, îi concede autoarei-femeie că se ridică “mult peste nivelul scrisului feminin”. Nu lipsesc, în epocă, atacurile violente, generate de idei preconcepute, cum se întîmplă cu articolul plin de aluzii extraliterare al lui Tudor Teodorescu-Branişte, care e convins că “sufletul feminin nu poate să rişte opere de virilitate literară”, cazul George Sand, şi că “scriitoarea noastră”, păstrîndu-şi feminitatea, “înşiră slove pe hîrtie cu aceeaşi neglijenţă plină de farmec gospodăresc, dacă vreţi – cu care se mestecă (sic!) o delicioasă peltea de gutui, într-o elegantă tigaie recent spoită” (1923).  (Ioana Pârvulescu)

 

sursă foto: anticariat-unu.ro

În timpul Primului Război Mondial lucrează în calitate de infirmieră voluntară la Crucea Roșie, relatând experiența în romanul „Balaurul”. Începând cu anul 1919 frecventează cenaclul criticului Eugen Lovinescu și publică în revista „Sburătorul”. Eugen Lovinescu se numără printre puținii susținători ai autoarei și ale autoarelor, în genere, astfel încât acesta are o puternică influență asupra Hortensiei Papadat-Bengescu în orientarea acesteia către romanul european modern.

Romanciera a fost supranumită „Marea Europeană”, aceasta reprezentâd o recunoaștere a meritelor ei în modernizarea romanului românesc, precum și sincronizarea lui cu cel european, scriitorul preferat al Hortensiei Papadat-Bengescu fiind Marcel Proust. Potrivit sugestiei lui Lovinescu, evoluția scriitoricească a autoarei se îndreaptă înspre proza „obiectivă”, ceea ce se poate observa în ciclul familiei Hallipa („Fecioarele despletite”, „Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns” și „Rădăcini”). După ce se stabilește la București, în 1933, scrie „Logodnicul” în același an, urmând ca în 1946 să obțină Premiul Național pentru proză. Cu toate acestea, celelalte proiecte de romane rămân nefinalizate. Operele „Povârnișul” (1915) și „Bătrânul” (1920) fac parte din dramaturgia semnată de autoare.

Foarte interesantă este abordarea Ioanei Pârvulescu, care sesizează faptul că aventura primei femei-scriitor din literatura română contemporană începe sub auspiciile unei nedrepte „umbre” în care este silită să rămână, într-o lume guvernată de bărbaţi – pe deasupra, misogini:

Că scriitorii interbelici au fost, statistic vorbind, misogini nu încape îndoială. De la Arghezi la Călinescu, de la Victor Ion Popa la Iorga sau chiar de la azi uitaţii Paul B. Marian şi Tudor Teodorescu Branişte la încă de atunci celebrul Eugen Ionescu, floarea literelor române, masculină în esenţă, a acceptat foarte greu alternativa condeiului feminin. Performanţa Hortensiei Papadat-Bengescu nu este aceea de a fi scris şi publicat într-o lume a bărbaţilor, ci de a fi obţinut o recunoaştere categorică şi de durată. După ce a fost întîmpinată ca “altfel”, a fost acceptată ca o egală şi uneori respinsă ca o egală, ceea ce e chiar mai greu. În presa anilor ’30 ai secolului trecut apar destule nume de scriitoare din generaţii diferite: Sarina Cassavan, Anişoara Odeanu, Coca Farago, Sanda Movilă, Otilia Ghibu, Claudia Millian, Aida Vrioni, Lucia Demetrius, Henriette Yvonne Stahl etc. Cu excepţia ultimelor două, care, oricum, n-au ajuns la clasicizare ca Hortensia Papadat-Bengescu, celelalte nume sînt cunoscute doar specialiştilor.

sursă foto: anticariatuldenoapte.ro

Opera autoarei a fost cenzurată în timpul regimului comunist din România, astfel încât a trăit la bătrânețe fără mijloace de subzistență. Hortensia Papadat-Bengescu a murit la data de 5 martie 1955 la București, având vârsta de 79 de ani. După anul 1965 a fost treptat reintegrată în circuitul literar si academic.

Hortensia Papadat-Bengescu (sursă foto: adevarul.ro)

 

În Marcian era un vid, un abis al voinţei, în care se azvârlea cu îmboldirea puterilor toate. A doua zi, recules în noua armonie a vieţii ce i se pregătea, avea să dirijeze ca un stăpânitor concertul din muzică de Bach.” – Concert din muzică de Bach

„Dincolo de grădini, oraşul începea să se desluşească la lumina nopţei, de pe care pîcla se desprindea în făşii leneşe. Mini ajunse în prag. Mai privi o dată înapoi oraşul, aşa cum le întorci după o fiinţă scumpă!” – Fecioarele despletite

„Artistului îi trebuie – medalie dublă – fremătare şi linişte. Linişte care să nu-l întoarne de la ascultarea permanentă a freamătului, conştiinţă de sine, necesară pentru a nu fi oprit în drum de întrebările conştiinţei.” – Autobiografie

„Opera mea s-a scăldat întâi în întregime în apa sufletului.” – Adevărul literar și artistic, Autobiografie (11 iulie 1937)

Citește și Marcel Proust sau omul în căutarea timpului pierdut