Când m-ai încoronat, nu cred că ai calculat tot ceea ce impunea treaba asta.
Nu te-ai gândit nicio secundă la ce implică un regat în existența ta. Adevăr este că, luată de val și cu neuronul din stânga adormit, m-a copleșit intenția ta si am spus goodbye vieții de boemă cu trei cântece-n pălărie, fără niciun regret. Eu obosisem să tot dau forme norilor și să văd până și calul lui Făt-întârziat (cam trecuseră anii, ce-i drept).
După încoronare, făceam drumuri lungi cu trenul ca să-mi păstrez regatul în bună ordine.

În împărăția de unde veneam, era liniște și armonie. Poposeam acolo, la tine, pusă pe fapte mari, mă-nnodam în lacrimi când te vedeam fricos în a-mi pierde iubirea si mă rupeam în zeci de promisiuni că mă voi muta cu tot alaiul pe tărâmul tău. Semne erau, ce-i drept, că vulturii „dădeau roată după pradă” și tu, asumat ( cum te-am crezut) mă linișteai mereu cu câte-o vorbă meșteșugită. N-am văzut „alianțele” ( nerecunoscute, logic!), care, culmea, toate ne doreau binele suprem!

Nu toți sfătuitorii unei regine îi vor binele, dar ce, doream eu să văd altceva decât albul cel mai alb?!
Mincinoasă. Așa m-ai făcut când promisiunile le-am desființat una câte una, nu ușor, ce-i drept, dar neuronul dădea semne de trezire. Partea de regat care te cuprindea pe tine nu mă încăpea pe mine.
Își făcuseră loc o grămadă de simțăminte care făceau o larmă de nesuportat în sufletul meu. Cum ceaiul să pui înaintea mea o imagine a unui om nehotărât, duplicitar, neloial, inconsecvent, ahtiat după galbenii pământului și infatuat?!

Și mai doreai să fii si părtaș unei altfel de împărații!

Cum crezi că pot căra după mine ditamai regatul sănătos pentru a salva unul ce duhnea a beteșug?!
Ei! Vorba spusă ți-a biciuit mândria și, cum eu îmi încălcasem promisiunile, ai trecut tu câțiva munți și ape și ți-ai adus lucrurile la kilogram în patria mea. Cât de naivă poate fi o regină?! Cum am reușit să înghit gogoșii falselor promisiuni că n-ai adus cu tine decât lucrurile la kilogram?! Tu ai adus totul. Și acest tot a sfâșiat și liniștea, și echilibrul, și bunul mers al regatului.

Ți-am lăsat comanda, crezând că încrederea mea va scoate zăcăminte neforate. A și scos! Bolovani cât casa, pesimism negru ca smoala și frustrări fără posibilitate de export! Mi-ai răsturnat în față povești despre neascultarea de planul tău inițial, despre singurătatea regatului meu, izolat de lumea aia în care puteai să fii cineva, cineva ajutat de către altcineva, înconjurat de toate „alianțele”.

Nu, tu n-ai văzut niciun progres în ceea ce te înconjura. Toate urlau că am greșit. O regină care greșește e tot regină, să știi!
Apoi ai plecat. Întunecat și posac, cu jalba plină de acuze si blamări, învinovățiri adresate unei regine pe care te-ai străduit din răsputeri s-o detronezi!
O regină nu se părăsește, măi! O regină rămâne regină și când cel ales se dovedește prea puțin pentru ea!
Mă-ncearcă milă și memoria involuntară aduce planuri în care eu ți-am dat frâiele și te-am făcut frumos. C-așa fac reginele!

Și iubirea, oh, iubirea, ce rege te-ar fi făcut de-ai fi fost demn!