zice Eric-Emmanuel
că omul e un animal bântuit de neant
și că dintotdeauna a fost ceva
înainte de a fi ceea ce e.
mai sunt câteva gesturi cel final
e mereu amânat
poate se va-ntâmpla o minune și va ieși
la iveală ereditatea unor mărturisiri eșuate
o mână își plimbă șansa între fălcile presupus adormite
e-o flacără ce se vrea strânsă în pumn
o gâtuită cu ciocârlii în picaj
anestezia asta miroase a flori de lămâi și piper roșu
povești bizare te gâdilă la subsuoară și vrei să te prăpădești
de râs și de limite ciufulite mai terminați
cu plantatul mușcatelor printre ferestre vedeți
locul acesta l-am săpat cu unghiile-n piept
e proaspăt și dornic de noua înmormântare
ciuguliți ciuguliți apoi sarea de pe
margini surpate cu zimții tociți de sudoare
foto classic photography by henri cartier bresson
Citește și tac duminicile
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
