Cu dedicaţie: pentru Svetlani

/numele, ca şi vocea, ca şi parfumul, ar fi expresia unei nostalgii: dorinţa de moarte. numele este ultimul suspin care mai dăinuie din lucruri./

În copilărie îmi plăcea să ascult. La fel mă fascinau feţele oamenilor. Aceste două pasiuni – cea a ascultatului şi a privitului – mi-au provocat multe necazuri, dar am trăit, în forul meu interior, bucurii de care nu mă puteam despărţi nici când am crescut mare.

1.

Grete era vecina mea. Îi spuneam Greta. Dar ea mă apostrofa: „Grete şi nu Greta!”.  Prietenele ei, cele dintr-a opta, Ortanţa, Aurica şi Vasilica, îi spuneau „Glaz”. Le auzeam adesea cum o strigau: „Glaz”, ieşi la poartă! „Glaz”, mergem la un film indian cu Radj Kapur!”, „Glaz”, avem noutăţi: Ana Ivanovna se mărită!”. Prietenele Gretei nu-mi plăceau, nu mă acceptau în gaşca lor.

Colegii de clasă îi spuneau „Fomovna”. Pentru că Grete era autoritate mare, această poreclă o moştenise de la paznicul şcolii, moş Toma, care ştia cu ce suflă fiecare elev, învăţător, femeie de serviciu, fochistul şi „voenrukul”, Victor Gheorghievici.

„Glaz” venea de la ochii ei mari, cenuşii, cu picăţele abia vizibile verzui; nu mai avea nimeni asemenea  ochi mari, luminoşi,  ieşiţi în relief, încât nu vedeai altceva decât frumuseţea  lor, care parcă te hipnotiza.

Părinţii Gretei  veniseră de ceva ani şi se stabiliseră la noi în sat. Tatăl ei, David, era morar în satul vecin, unde se mai păstrase şi funcţiona o moară de apă, construită de nemţi. Azi a rămas doar locul şi râul pe care era amplasată, dar  tot „moara nemţilor” se numeşte acel loc. Mama ei, Teodora, era croitoreasă, avea o maşină de cusut „Zingher”, era foarte bună şi avea cliente din satele din împrejurimi. Grete mai avea un frate, Mircea, şi o soră, Nona. La noi nu existau astfel de nume, fetele de la noi din sat se numeau Maria, Ileana, Valentina, Veronica, Vasilica, Aurica…

Ţin minte cum ne-am împrietenit:  într-o zi m-a trimis mama să culeg zmeură. Părinţii ei propuneau spre vânzare tot felul de pomuşoare; noi cumpăram zmeură şi agrişe din care mama făcea compoturi pentru iarnă. Aveam o căldăruşă mică în care puneam pomuşoarele; îmi plăcea şi să le mănânc, erau dulci şi nu mă puteam sătura. Când am umplut căldăruşa, m-am surprins că pun bobiţele de zmeură în buzunarele rochiţei. Le-am umplut şi am ieşit din grădină trecând căldăruşa dintr-o mână în alta. Nu o observasem pe Grete, care stătea pe portiţa ce ducea spre casa noastră.

A prins a râde în hohote, ochii ei păreau şi mai mari, părul roşcat în zulufi lăsaţi peste umeri i se unduia când spre umărul drept, când spre cel stâng. Pistruii luceau, Grete râdea în hohote! Brusc încetă, se dădu jos de pe portiţă, veni şi se postă la nici un pas distanţă în faţa mea şi, dându-mi un bobârnac peste frunte, îmi porunci:

– Pune căldarea jos! Frimuşka, cât îi fi şi îi trăi să nu te mai văd cu „toşâlcele estea”, fetiţelor nu le stă bine să umble cu „toşâlce”!

– Da’ ce-i asta „toşâlce”? am întrebat stingherită.

– Buzunarele pline cu zmeură şi agrişe. Uită-te la tine, ce caraghioasă eşti!

M-am uitat în jos, buzunarele rochiţei erau colorate în pete roz-întunecat, aproape vişinii. Zmeura era coaptă, curgea sucul din ea și abia atunci am simţit că mi se scurge pe picioare…

Aveam opt ani, iar Grete avea cincisprezece! Din clipa aceea nu mai pun în buzunare decât o băsmăluţă sau un şerveţel. Lecţia mi-a prins bine. Atunci am  plâns, nu ştiam ce să fac, ce să-i spun, eram gata să intru în pământ de ruşine. Grete a înţeles că a fost dură şi m-a îmbrăţişat uşurel: „Lasă, eşti încă un copil, ai să mai creşti şi o să prinzi la minte, ai să înţelegi ce e bine şi ce e rău. Hai să te ajut!”

A luat căldăruşa şi a pornit înainte, spre casa noastră. Când am ajuns la poartă, mi-a dat căldăruşa în mână, s-a aplecat şi mi-a şters picioarele de siropul care curgea  din „toşâlcuţe”, şi s-a întors zâmbind satisfăcută.

Pe atunci, mama lucra la grădiniţa de copii, până a venit seara acasă, eu am spălat rochiţa cu volănaşe, dar sucul se îmbibase şi nu am putut să scot petele. Mama m-a certat rău. Nu mai ţin minte dacă mi-a tras şi câteva palme, aceasta era metoda de educaţie pe care mama o aplica din când în când. Da, în cazurile mai „grave”  era și statul la ungher cu genunchii pe grăunţe…

În  acea vară, Grete a plecat la o tabără care se numea „Artek”. Şcoala vuia că o fată care a luat locuri bune la olimpiadele şcolare pleacă în Crimeea. Pe atunci, Crimeea era în Uniunea Sovietică, azi aparţine ruşilor, care le-au luat-o ucrainenilor, tot aşa au luat după război şi alte pământuri, înstrăinându-le… Despre acestea am aflat mai târziu, când eram în clasele mai mari, atunci ştiam doar că Grete a plecat acolo unde vin tineri din lumea întreagă.

Trecu vara, ea se întorsese pe la sfârşit de august. Treceam în clasa a treia, iar Grete într-a opta. Într-o  seară, alergam desculţă prin vie, o aud pe Grete: „Frimuşka, vino că ţi-am adus ceva de la „Artek”, o surpriză!”

Îmi părea că visez. Dar era vocea ei, mă striga de la portiţa unde ne întâlniserăm când eram cu „toşâlcuţele” în-zmeurate.

Am pornit încet, cu paşi nesiguri. Ce surpriză mi-o fi adus, n-am să întreb, n-am să scot un cuvânt, mă gândeam.

Grete ţinea ceva într-o mână ascunsă la spate. Era şi mai frumoasă, o arsese soarele, iar părul ei  era de un roşu-aprins! Crescuse, purta un şort care îi descoperea picioarele lungi, din umeri şi destul de plinuțe. Mi se păruse fermecătoare!

– Frimuşka, ghici ce ţi-am adus!? Ei, nu ştii să vorbeşti, dar trebuie să vorbeşti! Tu ştii să asculţi, asta e o calitate bună, dar fetelor le stă bine şi când vorbesc. N-ai să ghiceşti ce ţi-am adus.

A scos mâna din ascunzătoare, cu cealaltă m-a îmbrăţişat peste umeri:

– Hai să ne aşezăm sub serai la Koka şi o să-ţi povestesc cum a fost la „Artek”. Ţine, e o ilustrată cu un loc frumos din Crimeea, se numeşte „Lastocikino gnezdo”, Cuibul rândunicii, pe limba noastră. Aici am fost în excursie şi am făcut cunoştinţă cu Gelu!

Am luat ilustrata şi cele câteva scoici pe care mi le pusese într-un plic. Ascultam, Grete povestea despre cele trei săptămâni petrecute pe malul mării, despre culoarea mării, se oprea şi fredona câte un fragment din melodiile pe care le învăţase acolo… Ascultam fascinată! Când povestea despre Gelu, îmi părea rău că nici un băiat din satul nostru nu  purta acest nume, ce păcat, îmi plăcea Gelu… Doar că atunci când Grete a început să povestească despre Gelu a devenit visătoare, privea undeva departe şi îşi tot învârtea pe deget zulufii…

– Frimuşka, tu ştii să ascuţi, dar dă-ţi cuvântul de cinste că nu ai să spui nimănui ce am să-ţi povestesc eu acum.

Am tăcut, doar am dat din cap în semn că voi păstra secretul.

Seară la Butuceni – pictură de Andrei Sârbu, 1979

– Repetă după mine: „Pe cuvânt de cinste că n-am să spun nimănui despre ce mi-a destăinuit Grete”.

Iar am mătăhăit din cap. Doar că am ridicat ochii şi privirile noastre s-au întâlnit.

Grete a oftat şi a şoptit la urechea mea: „Eu şi cu Gelu ne-am sărutat, ne-am îndrăgostit şi o să ne scriem scrisori. Aştept să-mi scrie el şi am să-i răspund. Gelu e din oraş, învaţă în clasa a opta, ca şi mine”.

Am păstrat secretul lui Grete, ba am devenit şi mai apropiate, sentimentul ei pentru Gelu, prima ei dragoste, îl ştiam pe de rost. Îmi citea scrisorile pe care i le expedia băiatul de la oraş şi mi le citea şi pe cele pe care i le scria ea. Până atunci, umblam la biblioteca şcolii şi luam cărţi pentru copii, dar după ce Grete a început să-mi citească scrisorile nu mai simţeam nevoia să citesc. Nu înţelegeam multe cuvinte, nu înţelegeam de ce Grete îi scrie despre jocul de şah cu fratele ei Mircea, îi scria  care e poziţia regelui şi reginei, ce mişcare a făcut cu nebunul sau pe ce poziţie se află turnul şi ofiţerul… În fiecare scrisoare îi scria despre partida de şah, jocul de care toţi cei trei copii ai morarului erau pasionaţi. Ba mai mult: uneori, morarul juca cu tustrei deodată, mă nimeream pe la ei la masa din curtea casei cu galerie şi stăteam şi îi priveam  curioasă…

„Jidanul ştie el ce să-i înveţe, n-aveți grijă!”. Auzeam prin sat tot felul de comentarii despre familia Gretei.

Scrisorile ei erau interesante, începeau cu data scrisă pe primul rând, sus, apoi ziua şi Duruta, denumirea satului nostru… „Bună ziua, Gelu! Îţi scrie Grete, prietena ta!”. Începutul nu se schimba, era mereu aceeaşi formulă de adresare. Şi la sfârşit, îmi plăcea cum încheia scrisoarea: „A ta, Grete”.

Pasionată de geografie, Grete îi descria temele pe care le învăţa la geografie.  Avea imaginaţie, citea mult şi întotdeauna descrierile ei erau noi pentru mine. De exemplu, îi scria despre Soare, îl întreba dacă ştie cum influențează Soarele asupra Pământului. Uneori, repeta informaţia despre praful cosmic, despre particulele care, zicea Grete, „suntem şi noi cu tine, Grete şi Gelu. Două particule ce s-au întâlnit în Univers”. Toată viaţa se ține de mine  imaginea celor două fire de praf cosmic…

În unele scrisori îl informa până şi despre cum varia temperatura aerului… (Aveau un termometru instalat lângă geamul cel mare pe galerie, eram prea mică  să ajung să văd ce indica linia roşie a termometrului. Muream de curiozitate  cum funcţionează „liniuţa roşie” de la care Grete află despre când o fi cald şi când frig…)

Îl întreba pe Gelu dacă mai ţine minte briza mării, dacă acolo, la „Artek”, a simţit dimineţile briza marină…

Îmi citea şi scrisorile pe care le primea de la Gelu. Băiatul îi scria despre părinţi, despre şcoală, una din cele  prestigioase, în care învăţa. Îi scria despre castelul „Lastocikino gnezdo”, aflase informaţii noi din cărţile pe care le lua de la bibliotecă. Îi amintea mereu de vapoarele cu care au plecat împreună de la Odesa spre „Artek”. Grete şi Gelu plecaseră cu acelaşi vapor, „Ai-Todor”, pe urmă au vizitat farul marin, ale cărui lumini deschideau calea corăbiilor plutitoare pe apele mării, spulberând întunericul. „Mai ţii minte vaporul, puntea pe care am stat toată noaptea? Se numea „Abrau-Durso”, acolo unde am călătorit cu echipa noastră şi am vizitat vinăriile subterane…”. Gelu nu era pasionat de şah, nici de geografie, nici de starea vremii. Scrisorile lui erau scurte, seci, nu conţineau nimic ce ar fi putut să mă emoţioneze. Totuşi, în fiecare răvaș el îi scria: „Mi-e dor de părul tău roşu şi de pistruii  ca nişte litere dintr-un alfabet necunoscut care îţi acoperă obrajii. Scuze.” De ce îşi cerea scuze? Nu înţelegeam. Şi el începea scrisorile cu „Draga mea Grete!”. Ce-i drept, la final semna simplu, Gelu.

Adesea îi scria despre  cum  o aşteaptă în vizită la oraş, dacă părinţii îi vor permite…

Ziua aceea o ţin minte. Grete m-a aşteptat la colţul şcolii şi mi-a şoptit: „Frimuşka, să vii după masă, la locul nostru”. Eram nerăbdătoare, ştiam când îmi citea scrisorile ei şi când pe cele care veneau de la băiatul din oraş. Pe ale ei le aşteptam, îmi plăcea să o privesc cum citea: brusc, vocea-i devenea a unei fete visătoare, o simţeam duioasă, armonioasă, parcă era pe marea scenă a lumii şi îşi făcea rolul de artistă! (Știam despre artişti pentru că la noi în satul Duruta vara veneau teatrele în deplasare şi prezentau spectacole în parc, pe o scenă improvizată, sub cerul înstelat… Nu pierdusem nici o reprezentaţie. Mama avea o verişoară, actriţă de teatru, Emilia, aşa se numea verișoara mamei. După spectacol, seara târziu, venea la noi în vizită. Mama cocea ştrudel cu dulceaţă de trandafir, pentru că anume acea prăjitură îi plăcea Emiliei.)

Ningea, iar noi ne-am pitulat sub portiţă şi Grete a desfăcut plicul pe care scria „Pocita SSSR”, „Kuda”, „Komu” şi încă nu-l încleiase, a scos scrisoarea şi  acoperind-o cu o broboadă, parcă eram sub o umbrelă a prins a citi. Ascultam. Grete tot trăgea „pălăria-umbrelă”, protejând scrisoarea de fulgii de zăpadă.  Ascultam fermecată vocea ei… Într-o clipă am auzit o frază care s-a lipit de sufletul meu, s-a lipit de mine aşa cum se lipește un gând sau o dorinţă de care nu mai  poţi scăpa. Când Grete a citit: „Gelu, mă poţi felicita, tata mi-a cumpărat un palton nou!”,  am scos mâna din buzunarul zăbunelului, am acoperit scrisoarea din mâna ei şi am întrebat: „Cum ai scris?”. Ea a făcut o pauză, după care a reluat lectura aceleaşi fraze din scrisoare. „Gelu, mă poţi felicita, tata mi-a cumpărat un palton nou!”.

Grete iar a luat o pauză, s-a întors spre mine şi m-a întrebat nedumerită (totuşi era prima dată când vorbeam, când am spus şi eu ceva): „Frimuşka, nu-ţi place, nu-i bine ceea ce am scris?”.

Am repetat fraza care în imaginaţia mea de copil,  conţinea frumuseţe, blândeţe şi se deosebea de tot ce a scris până atunci Grete pentru Gelu.

– Poate să o şterg, nu-i bine că i-am scris despre palton?

Nu am răspuns, repetam fraza ca pe un poem, ca pe o melodie: „Ge-lu-mă-po-ţi-fe-li-ci-ta-ta-ta-mi-a-cum-pă-rat-un-pal-ton-nou-!”

Zile în şir fredonam melodia despre paltonul cel nou al Gretei! O aşteptam la colţul şcolii să o admir îmbrăcată în paltonul de culoarea vişinii putrede, tapisat cu piele neagră la mâneci, buzunare şi la guler.

Era  frumoasă în acel palton! Grete îşi punea la gât o broboadă cu maci roşii, para focului. Aşa o îndrăgeam şi mai mult, mă gândeam că aş vrea să fiu ca Grete, aş vrea să-i seamăn în toate! „Când voi creşte mare am să-i scriu şi eu băiatului care îmi va fi drag despre un palton nou… Uneori stăteam la masă şi îmi pregăteam lecţiile, scriam, citeam şi mă pomeneam închizând ochii şi repetând  încetișor, imitând vocea Gretei: „…mă poţi felicita, tata mi-a cumpărat un palton nou!”. Mama nu înţelegea ce tot șoptesc şi mă trăgea de cosiţe, insistând să-i spun de unde am luat „nebunia” asta.

– Mamă, e din carte, am învăţat-o pe de rost.

– Ce fel de carte? nu se lăsa mama.

– „Ciuk şi Ghek”…

– Să-mi arăţi pagina unde-i scris ceea ce „bolmojeşti” şi noaptea prin somn…

– Mamă, am citit în „Micul prinţ”, nu ştiu la ce pagină, nu ţin minte…

– Să nu te mai aud c-o repeţi, învaţă poeziile pe care ți le dă la şcoală, învaţă-le pe cele din cartea de citire…

Cartea de citire…, mă uitam la mama şi îmi venea să-i spun că nu va înţelege niciodată şi nici nu-i voi putea spune cinstit de unde am învăţat poezia, fraza magică pe care o fredonam… Mi-am dat cuvântul că nu voi spune nimănui niciodată …

Îmi plăcea să sar într-un picior prin ogradă, să mă ascund în şopron şi să scriu în aer cu mâna ca şi cum aş fi dirijat un cor fraza pe care Grete i-o scrisese lui Gelu, fraza învăluită într-un fel de magie pentru mine…

Grete punea scrisoarea în plicul pe care deja avea scrisă adresa şi umezea cu limba stratul de clei, apoi încleia plicul pe care se ducea şi-l arunca în cutia poştală. La început, îi era frică să nu o vadă şeful poştei, Ivan Fiodorovici, şi se furişa când peste sat se lăsa întunericul. Pe urmă nu i-a mai păsat şi ducea scrisorile şi ziua.

Prietenia cu Gelu a durat până în vara următoare, Grete a trecut în clasa a noua, iar eu în clasa a patra… Scrisorile de la Gelu au încetat să mai vină… Am stat multe nopţi pe malul Ciuhureţului şi i-am ascultat plânsul, gândurile ei rostite în cuvinte  despre prima dragoste născută între două fire de praf cosmic care a luminat, apoi firele s-au dizolvat în Univers, Universul despre care Grete îi povestea lui Gelu cum funcţionează, după ce fel de legi …

În toamna anului următor, Grete a dat admiterea la un colegiu şi ne-am despărţit.

Când îmi era dor de Grete, repetam în şoaptă: „Ge-lu-mă-poţi-fe-li-ci-ta-ta-ta-mi-a-cum-pă-rat-un-pal-ton-nou…”.

Nu ştiu cum aveam să mă vindec de Grete,  de prezenţa ei, dacă nu am fi avut în acel an o întâmplare care m-a salvat: tata a fost mutat cu serviciul în alt sat, în alt raion şi acolo nu mai era cărăruşa, portiţa sub care Grete îmi citea scrisori…

2.

Pe la mijlocul anilor 1980 lucram pentru un ziar naţional. Era 1 martie, când am plecat într-un sat din nordul Moldovei unde trebuia să mă întâlnesc cu o mamă, care avea doi feciori şi ambii luptau în Afganistan. Satul cela avea o denumire frumoasă, Mărdomnesc. Când am ajuns în sat şi am întrebat despre acea familie, repede m-au îndrumat spre casa lor. Oamenii le cunoşteau drama. Gospodina casei ştia că va veni un „corespondent” să scrie despre băieţii ei. Era la stative, la războiul de ţesut, ţesea prosoape alese. Nu s-a mişcat de acolo, a plâns şi a blestemat războiul şi pe cei care îl susţineau. „Ce au feciorii mei cu Afganistanul? Unde-i Mărdomnescul şi unde-i Afganistanul cela?! Ce vină avem noi că ei se bat, se luptă între ei, noi de ce să suferim, de ce mor copiii noştri acolo?”. Cu greu s-a ridicat şi mi-a arătat câteva fotografii cu Tudor şi Iurie. Până la urmă, inima ei se  înmuiase, se mai domolise parcă şi supărarea şi m-a invitat în grădină unde mi-a arătat două mărţişoare prinse de crenguţele unui copac. „Unu-i pentru Iura şi unu-i pentru Tudor. Poate vor scăpa cu viaţă, mare-i Dumnezeu! Matali să scrii aşa cum ţi-am spus: cei mari care ne conduc nu-s drepţi, noi nu avem ce căuta în Afganistan. De ce să moară moldovenii în Afganistan?!” I-am spus că nu voi putea să scriu aceste gânduri ale ei, pentru că am putea avea probleme atât eu, cât şi ea.

– Dar de ce să scrieţi ceea ce nu-i adevărat? Dacă nu o să scrieţi ce v-am spus eu, o mamă îndurerată, de ce să mai scrieţi?

Avea dreptate.

(Războiul afgano-sovietic a durat nouă ani. Forţele afgane implicate au fost Partidul Popular Democrat din Afganistan, de orientare marxistă, susţinut de către forţele sovietice, care au luptat contra rebelilor islamişti mujahedini. Desfăşurarea de trupe militare sovietice a început în 24 decembrie 1979. Ultimele trupe sovietice au fost retrase din Afganistan între 15 mai 1988 şi 15 februarie 1989. Datorită costului mare şi inutilităţii politice finale ale acestui conflict militar, Războiul din Afganistan a fost, deseori, asemănat cu Războiul din Vietnam, americano-vietnamez.)

Mai discutam despre una, alta, ca să se scurgă cele câteva ore până să vină autobuzul care să mă ducă în centrul raional, unde aveam rezervat un loc la hotel. Abia a doua zi luam un autobuz spre Chişinău.

Mi-am amintit că odată o colegă de şcoală îmi spusese că o întâlnise pe Greta, reţinusem denumirea satului unde se stabilise. Parcă o fi Mărdomnesc. O întreb pe femeia cu care discutam dacă în satul lor locuieşte cineva cu numele Greta Davâdovna.

– Greta Davâdovna… Greta Davâdovna… încerca femeia să-şi amintească. Da, da, e „zolotehnica” noastră.

– Zootehniciană!

– Fie cum zici matali, că pentru mine e mai greu de rostit aşă. Vreţi să o vedeţi, o cunoaşteţi?

Am răspuns afirmativ.

– Mergeţi tot pe şosea, până în centrul satului, casa cu fântână la poartă, acoperită cu tablă şi cu horboţică şi fântâna tot aşă.

Mi-am luat rămas bun şi am pornit pe şosea să caut casa cu horboţică tăiată în tablă. Dar poate mă întorc, poate nici nu-i Grete, e o coincidenţă de nume doar… De ce m-am hotărât să o caut, la ce-mi trebuie?! Cealaltă voce îmi dicta: „Mergi spre fântâna cu horboţică, mergi şi o vezi pe Grete”! Apoi repetam în şoaptă fraza aceea cât o imensitate, melodia aceea care m-a făcut să vorbesc, care  m-a transformat dintr-un ascultător în unul care vrea să înţeleagă, un copil care a prins frumuseţea unor cuvinte, unei expresii…

Nici nu am observat cum m-am pomenit la fântâna cu horboţică. Sculptată în metal.

M-am oprit în nesiguranță: ar trebui să deschid poarta şi să intru.

 

Făceam mişcările parcă ghidată de cineva care îmi era alături. Am deschis poarta mare, din lemn, am nimerit într-o curte „ca la nemţi” – viţă-de-vie atârnată pe spalier, trandafiri, trotuare şi o casă mare din cărămidă roşie cu acoperiş din tablă cu horboţică sculptată. Lătratul câinelui a făcut să se deschidă uşa de la veranda casei şi în prag a apărut întâi o bucată de halat înflorat, apoi şi femeia care privea liniştită spre mine. Purta un halat pe care-l zărisem, pe cap avea un batic roşu cu nişte dungi negre tras până pe frunte. A coborât scările şi i-am recunoscut picioarele ascunse în nişte ciupici împletiţi din lână.

– Pe cine căutaţi? De cine aveţi nevoie?

Am vrut să-i răspund, dar îmi pierdusem vocea.

Privirea era a unei femei severe, care te ţine la mai mult decât distanţa unei mâini întinse.

Se uita curioasă, parcă voia să-şi amintească. Mi-am scos căciuliţa pe care o purtam şi părul mi s-a lăsat vraişte peste umeri. Am rostit încet, parcă cu frică: „Scuzaţi, o caut pe Greta Davâdovna!”.

– Eu, eu sunt. Ce doriţi?

Vorbea atât de sigur, mândră într-un fel, aveam impresia că nici nu mă vede, nu a sesizat gestul meu…

– Grete! Grete! Am şoptit şi am izbucnit în plâns. De ce plângeam, nu ştiu… Când am rămas singură, noaptea târziu mi-am hotărât că plânsul a fost salvator…

– Chiar tu, oare e adevărat, Frimuşka? Vai, ce frumoasă te-ai făcut! Nu te recunoşteam pentru nimic în lume, măi, ce frumoasă te-ai făcut! Mâinile ei m-au îmbrăţişat strâns-strâns şi a prins a mă săruta…

– Cum m-ai găsit, cum ai ajuns la noi? Nu pot să cred, ştii, nu pot să cred… Nu te-am recunoscut. Hai în casă că o să îngheţi aici, stăm la poartă şi se uită lumea la noi.

O vecină scotea apă din fântâna cu horboţică şi se uita curioasă la mine şi la Grete cum ne ţineam îmbrăţişate şi ne sărutam…

Mi-a luat geanta de pe umăr, mă ţinea strâns de mână, lipită de braţul ei şi exclama întruna: „Nu-mi vine să cred, nu pot să cred…” A deschis uşa şi am intrat pe o verandă plină cu flori, parcă eram într-o oranjerie. Pe colţ, prins de lemn, termometrul! Grete urmărea starea vremii, oscilaţiile temperaturii…

– Pavluşa, Pavluşa! Vino să vezi tu ce oaspete avem, vino repede!

Coridorul avea câteva uşi care, precum am descoperit mai târziu, duceau în alte camere, dormitoare, saloane, bucătărie…

O uşă mare, albă s-a deschis şi a apărut un bărbat îmbrăcat într-un trening albastru.  Înalt, slab ca un ţâr, cu ochelari cu lentile groase şi cu un păr negru cârlionţat. Un fel de Muslim Magomaev-ochelarist…

– Iaca, aista-i Pavluşa, Pavel Alexandrovici, învăţător de matematică, soţul meu şi tatăl celor două fete, Saşa şi Livica. Pavluşa, vino să-ţi fac cunoştinţă, prietena mea din copilărie, Frima!

Am simţit cum sângele îmi îmbujorează obrajii. S-a apropiat, mi-a strâns mâna şi  m-a îmbrăţişat stângaci.

– Fetele-s la studii, o să le cunoşti doar din fotografii.

Mi-am scos cizmele, paltonul şi am intrat în camera pentru oaspeţi, acolo unde Grete şi Pavluşa erau aşezaţi în fotolii şi am început să discutăm despre deplasarea mea, despre cum am găsit casa cu horboţică…

Grete a pus masa, a adus albumele cu fotografii, am revăzut colegi, satul nostru Duruta, rude comune, prietene… Parcă aş fi revenit în clasa a treia, acolo, în acel sat pitoresc de pe malul Ciuhureţului. Le-am povestit despre destinul meu, despre meseria de jurnalist, care mă poartă pe drumuri lungi pentru câteva rânduri pe care le public într-un ziar…

– Şi dumneavoastră, Greta Davâdovna, ce faceţi? Am înţeles că sunteţi zootehniciană în acest sat, colhoz…

– Cum ai spus, Greta Davâdovna?! Ce-i cu tine, Frimuşor, nu ţii ruşine,  asta-i pentru lume, pentru „colhoz”, te rog, spune-mi Grete, aşa cum mă chemai atunci, în copilăria noastră… Eu vorbesc mult, tu ai rămas la fel de tăcută, „raţională la cuvinte”, cum ar zice Pavluşa. La şcoală şi în sat toţi îl cunosc pe Palsanâci…

Am simţit că se întristează, devenise gânditoare, ar fi vrut să treacă peste povestea ei, dar a continuat. Povestind, prindea puteri şi fixa cuvintele, chiar dacă nu-i plăceau, le fixa sigur: „Eu… Eu, ce să-ţi spun? Mi-am dorit altceva, ştii că am avut capacităţi, dar nu am vrut să mă leg cu ei şi m-au exclus”.

– Cu cine nu ai vrut să te legi?

– Cu sistemul. Nu am vrut să colaborez, am refuzat să scriu și să prezint rapoarte şi… m-au exclus. Şi bine că m-au exclus, azi ai fi venit la secretara organizaţiei de partid în vizită, îţi imaginezi? Tata s-ar întoarce în mormânt, el era din deportaţi, îi ura pe acei care au adus puterea sovietică… Am terminat colegiul cu menţiune, apoi Academia „Timireazev” din Moscova, tot cu menţiune. Puteam rămâne acolo, dar eu am vrut acasă. Nu am acceptat să mă înregimentez în detaşamentul  ”turnătorilor”,  am rămas un specialist de mijloc. Norocul meu a fost că Pavluşa m-a înţeles şi a acceptat, pentru asta îl respect. Am un incubator, de fapt e mai mare, distribuim tot felul  de pui de pasăre prin sate, uneori chiar şi la Moscova la expoziţii  internaționale mergem și prezentăm rodul muncii noastre.… Când am înţeles că între oameni e mai greu, am ales să fiu mai mult singură. Ştii, am găsit atâta frumuseţe să urmăresc cum dintr-un ou se naşte viaţa… M-a fascinat! De vreo 10 ani, sunt şefa incubatorului, dar aici mă ştiu toţi de zootehniciană… Aş vrea să vezi incubatorul, cred că ai înţelege ce mă ţine acolo…

Seara a fost lungă, cu amintiri şi cu prezenţa lui Pavluşa, care ne tot turna diferite feluri de vin: alb, roşu, pielea cucoanei…

– Mai joci şah?

– Da, cu Pavluşa, când avem de discutat ceva serios ne aşezăm în faţa tablei de şah, închidem uşa ca să nu ne audă vreun „oaspete nepoftit” şi jucăm discutând.

– Cine cântă la pian?

– Toţi. Livica învaţă la Conservator, Saşa – la Fizică și Matematică, dar au făcut şi şcoală de muzică. Mai ţii minte pianul cel negru de la şcoala cea veche din Duruta? Acolo, la orele de muzică m-a învăţat să cânt Trigubencu Iosif Evghenievici. Tu nu-l mai ţii minte, erai în clasele primare…

Grete vorbea, îşi amintea, avea o memorie fenomenală, descria cu lux de amănunte  ceea ce eu uitasem demult, mi se ştersese din memorie. Era la fel de frumoasă, o femeie frumoasă, cu părul deja cărunt, ochii neschimbaţi, faţa ei albă, pielea fină şi pistruiată, nasul un pic încovoiat o făceau deosebită de toate tipajele de frumuseţe pe care le văzusem pe la noi! O adoram! Grete era ca o madonă! Madona din Mărdomnesc…

Ne-am trezit dimineaţa devreme să prind primul autobuz spre oraş. Pavluşa a tot adus din beci borcane și Grete mi-a umplut o geantă cu tot felul de bunătăți, mere, nuci. Geanta era atât de grea, că nu o puteam ridica de jos. Au mers să mă conducă până în staţie, care se afla la câţiva metri de fântână. Ningea, era două  martie. Baba Odochia îşi scutura cojoacele peste Mărdomnesc! Ne-am ascuns în staţia împodobită cu mozaic, care reprezenta un ciobănaş cântând la fluier într-o câmpie cu flori.

Cum stăteam doar noi două (Pavluşa se plimba pe stradă. „Poate e ultima ninsoare, când mai prind aşa frumuseţe!” Zăpada îl acoperise şi o figură albă se mişca încolo şi încoace…), Grete m-a prins de la spate, să mă încălzească sub braţele ei, m-a strâns tare la piept.

– „Gelu, mă poţi felicita, tata mi-a cumpărat un palton nou!”, am şoptit încet, pe silabe…

Ningea!

M-a strâns şi mai tare în braţele ei mari. Nu-i vedeam ochii, îi auzeam doar respiraţia, câteva minute de tăcere chinuitoare;  am simţit cum ceva cald/o atingere caldă se prelinge pe creştetul meu…

– Tu, mai ţii minte?! Oamenii trădează, oamenii se despart, dar dragostea nu se termină niciodată…

Ningea, 2 martie, baba Odochia îşi scutura cojoacele…

Am privit-o pe furiş, din autocar, pe geam. Madona din satul Mărdomnesc, flutura cu mâna a rămas bun, iar eu o ascultam citind scrisoarea… Numele, ca şi vocea, ca şi parfumul, sunt expresia unei nostalgii…

30 decembrie 2019 – 3 ianuarie 2020

Antonina Sârbu, un text din cartea în curs de apariție „Fiica zețarului /şi alte texte”.

Citiți și articolul Veronicăi Popa despre Antonina Sârbu