Anna Elizabeth de Brancovan s-a născut în Paris la data de 15 noiembrie 1876, în familia princiară a unui nobil român expatriat, Prințul Gregoire Bassaraba de Brancovan și a Prințesei Rachel Musurus, pe atunci în vârstă de 21 de ani, având origini grecești. Ea s-a născut în Constantinopol (Istanbulul de azi) și a fost crescută în Londra, fiică a lui Musuruș-pasa, ambasador al Turciei la Londra, si a Anei Vogoride, o renumită muziciană, idolul compozitorului polonez Paderewski, care îi frecventa salonul artistic din Paris. Cunoscută și ca Raluca Moussourus, era o femeie cultivată și sensibilă, cu talent la pian, artă și literatură, pasiuni pe care i le-a transmis și fiicei sale.
În compania fratelui ei mai mic, Constantin, și a sorei sa mai mici, Helene, Anna de Brancovan a dus o viață privilegiată. Educată în mare parte acasă, aceasta vorbea engleză și germană, și de asemenea, franceză, fiind învățată să aprecieze arta – în particular muzica și poezia. După cum va declara în romanul ei autobiografic, romanticul Alfred de Musset îi era foarte apropiat ca tip de sensibilitate, iar mai târziu, Victor Hugo a devenit părintele ei spiritual. Familia petrecea iarna în Paris și restul anului la proprietatea lor, „Villa Bassaraba” în Amphion, lângă Evian, pe malul sudic al lacului Geneva, iar poezia de mai târziu va fi puternic impregnată de frumusețea și exuberanța lumii naturale în contrast cu mediul urban, în care ea a trebuit, ulterior, să trăiască. Aici a cunoscut revelația universului ca loc de întâlnire al unor senzații profunde, care s-au transformat în primele crochiuri literare. Până în 1907, scrisese deja 50 de caiete de notițe în care consemnase „miile de senzații care formează viața noastră”. 1Poemele copilăriei” („Childhood Poems”) își trag seva lirică din aceste amintiri din perioada paradisiacă a copilăriei sale. Declarându-se o „inspirată”, refuzând rigorile prozodiei clasice, prea încorsetate pentru efuziunile sentimentale care îi copleșeau sufletul, Anna va găsi în natură modelul perfect care să-i întrupeze viziunile.
Amiază paşnică
Ce proaspată mireasmă de catină, de coajă
Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit;
Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă;
Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.
Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele;
Şi iarba şi sămânţa şi mugurul verzui,
Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele;
Nu-i primavară numai, deşi nici vară nu-i!
Ce străluciri, ce poze de încântare pline!
Flori de migdal şi piersic, corolele clătind,
Vibrează ca o roză roire de albine,
Cu inima parfumate şi guri spre noi tânjind.
Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură!
Pe la fereste, storuri de trestii odihnesc;
Chiar gazele-n nisipuri, sub umbra de răsura,
Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc.
Nu simţi nimic, nici vârsta, nici doruri, nici regrete;
Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur,
Cu braţele intinse, pe ţărm să se desfete
Pe pajiştea tivită de cerul de azur.
Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde…
Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir;
Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.
O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir!
La vârsta de 10 ani, în octombrie 1886, Anna și-a pierdut tatăl, experiență care o va marca extrem de puternic și va constitui punctul de plecare al temei morții, regăsită în poemele de mai târziu. În volumul de lirică al lui Victor Hugo, „Les Contemplations” (1856), dedicate fiicei sale înecate, Leopoldine, ea a descoperit o limbă care i-a permis atât să își exprime experiența pierderii, cât și să o reprezinte ca simț artistic. Extrem de prolifică, a amânat publicarea primei cărți până la căsătorie, conform doleanțelor exprimate de mama ei.
Prin căsătoria sa cu contele Mathieu de Noailles pe data de 18 august 1897, Anna de Brancovan a devenit membră a uneia dintre cele mai proeminente familii ale nobilimii franceze vechi. Pe data de 18 septembrie 1900, Anna a dat naștere singurului său copil, Anna-Jules, un băiat.
În 1901, aceasta a publicat prima sa colecție de poeme, „Le Coeur innombrable”, care a avut un succes imediat și răsunător. Marcel Proust a organizat un dineu în cinstea evenimentului, decorând încăperile cu flori sălbatice, așa cum erau prezente în poemele frumoasei poete, iar actrița Sarah Bernhardt a citit versuri în fața audienței, care a rămas profund impresionată.
Celebră deja la numai 25 de ani, Anna de Noailles a cunoscut o ascensiune literară constantă, fiind, de asemenea, o prezență nelipsită din saloanele Belle Epoque ale boemei franceze. Impresia pe care o făcea era mereu extraordinară, datorită vervei sale intelectuale, dialogurilor scânteietoare și rafinamentului gândirii, astfel încât reușea să pună în umbră chiar personalități consacrate ale vremii. „Când contesa este aici, pur și simplu încetezi să exiști”, i-a mărturisit una din prietenele ei lui Anatole France.
După publicarea celei de-a doua colecții de poeme, „L’Ombre des jours” (Umbra zilelor, 1902), Anna de Noailles a publicat trei romane: „La Nouvelle Esperance” ( 1903), „La Visage emerveille” ( 1904) și „La Domination” (1905).
În 1903, ea a început o prietenie de lungă durată, dar și chinuită cu romanciera și eseista Maurice Barres, care a durat până la moartea ei în 1923. Publicat în 1907, „Les Eblouissements” este primul volum de poezie matură a lui Noailles și cel care a avut cel mai bun impact imediat. Următoarea colecție, „Les Vivants et les Morts” (1913) apărut la scurt timp după Marele Război.
Salonul literar al Annei de Noailles, situat în strada Avenue Hoche, a reunit cei mai mari scriitori francezi din Parisul secolului XX: : Pierre Loti, Francis Jammes, Andre Gide, Gabriela Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, Francois Mauriac, fraţii Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob si Marcel Proust. Legătura dintre ea și Proust a durat timp de 18 ani, încă din 1901, admirația fiind reciprocă: “Mă gândesc la tine tot timpul! De-aseară, pentru prima oară, pot să-mi amintesc în detalii proporţiile frumoase ale feţei tale. Înainte îmi aminteam de tine, dar nu reuşeam să memorez atitudinea ta serenă şi semeaţă”, scrie autorul romanului-fluviu „În căutarea timpului pierdut”, reproducând figura ei în tiparul personajului feminin al contesei Gaspard de Reveillon din romanul „Jean Santeuil”.
În romanul său autobiografic, intitulat „Cartea vieţii mele”, scris și publicat după căsătoria cu contele francez Mathieu de Noailles, poeta mărturisea: „Luminoasa lui prietenie m-a influenţat, m-a schimbat, aşa cum singură este capabilă s-o facă o nobilă iubire a cuvântului. Marcel Proust este singura fiinţă care m-a făcut să schimb un vers, să suprim o strofă. (…) El a aninat primele ghirlande la uşorul tempul al tinereţii mele; el m-a făcut să cred că poezia era nectarul lumii, gloria juvenilă – scumpă unei întregi mulţimi, faima – fără duşmani, triumful – neprihănit! (…)” . Proust, la rândul său, îi scria „dacă vi s-ar arde toate cărțile pe rug, tot ați rămâne nemuritoare”.
Anna de Noailles și Marcel Proust s-au întîlnit în 1899, la Amphion, iar afinitățile lor intelectuale și emoționale au dat naștere unei prietenii statornice, despre care André Germain scria: „prietenia, parfumată ca un șerbet de trandafiri, între cei doi orientali, Anna și Proust, asemănători sufletește nu numai prin inteligență, dar și prin cruzimea lor ascunsă, mascată la ea printr-o conversație supratensionată și sclipitoare, la el, prin analiza clinică și psihologică a celor mai nemărturisite pasiuni”.
De atunci, aceasta a compus poeme care se concentrau cel mai mult pe moarte, dintre care majoritatea au fost cuprinse în „L’Honneur de souffirir” (Onoarea de a suferi, 1927). În 1930, Anna a publicat „Le Livre de ma vie”, o autobiografie care descrie copilăria ei și adolescența, pe care Noailles plănuia să o completeze într-un al doilea volum.
După Război, Anna a publicat „Les Forces eternelles” (1920). În 1921, Academia Franceză i-a acordat premiul Grand Prix de Litterature (Marele Premiu pentru Literatură); în anul următor, ea a devenit primul membru de sex feminin al Academiei Roiale Belgiene de Limbă Franceză și Literatură- un loc care a fost ulterior ocupat de Colette și Jean Cocteau (acum de Marie-Claire Blais).
Pe 11 ianuarie 1931, ea a fost prima femeie care a primit înaltul grad de Comandor al Legiunii de Onoare.
Aprecierile n-au încetat să se arate: însuși Contele Robert de Montesquiou, un critic literar de temut, scria despre Anna de Noailles: „Oare căror atavisme se datorește faptul că, odată cu această nouă muză, au înflorit din nou trandafirii și garoafele vechilor poeți persani… este ceva care revine după multe veacuri, din rădăcini adânci„. La noi, Dumitru Drăghicescu, cunoscutul autor al uneia dintre cele mai importante lucrări despre psihologia poporului român, făcea următoarea apreciere: „Mentalitatea contesei este cu totul franceză. Ea a respirat din plin atmosfera intelectuală și artistică a Parisului. Educația ei literară s-a făcut în acel cerc de intelectuali care se inspiră cel puțin în aceeași măsură de emoțiile cerebrale ca și din viața fizică concretă, de emoțiile simțurilor…Marele secret pe care îl posedă doamna de Noailles, secret care este atât de rar, este de a surprinde și mira cititorul prin combinații de cuvinte cu totul neașteptate, dar care nu sunt deloc bizare. Acesta este puternicul talent, secretul doamnei de Noailles…”
Maurice Martin du Gard nota, după o serată literară la care avusese prilejul de a se afla în apropierea ei și de a o studia îndeaproape: „întunecați și albaștri, ochii contesei rămăseseră cei mai frumoși ochi din lume”.
Nicolae Iorga o considera „cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o româncă” și vorbea de faptul că și-a câștigat „un loc unic”, în literatura franceză, chiar mai mult, în a lumii întregi. La insistențele lui Iorga, Anna de Noailles devine la data de 25 iunie 1925 prima femeie admisă în Academia Română, ca membru de onoare.
Celebre au rămas și cuvintele lui Joseph Reinach, care i-ar fi spus: „Madam’, în Franța sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne și dumneavostră.”
Totuși, au existat și voci care au pus în umbră personalitatea Annei, neglijând meritele ei literare. În monumentale „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, criticul G. Călinescu o descrie doar ca fiind „lipsită de loialitate față de rădăcinile sale românești”, iar poetul Octavian Goga i-a dedicat o poezie în care vorbește despre cei ce și-au uitat originile.
„Îţi recitesc răvaşu-n franţuzeşte
Cu slova lui muiată-n ironie
Şi, nu ştiu cum, un gând mă ispiteşte…
Mă iartă, doamnă, că ţi-l spun şi ţie…
Tu ne-ai uitat, tu din strigarea noastră
Nu ştii nimic, nimica nu te doare;
Nici Dunărea nu-ţi plânge la fereastră,
Nici munţii mei nu pot să te-nfioare…
Nu ne-nţelegi nici visul, nici cuvântul,
Nici cântecul tu nu ni-l poţi cunoaşte…
Din ţara ta ţi-a mai rămas pământul,
Ai grâu în el, dar ţi-ai uitat de moaşte…
Abia o dat’ când te chema Bizanţul,
Ai poposit la noi o clipă-două:
Verigă mândră ce te-ai rupt din lanţul
Unor vieţi atât de scumpe nouă…
De-aceea azi te miri ca de-o poveste
Când cineva de rostul tău te-ntreabă,
O glumă-ţi par cuvintele aceste
Şi râzi de noi, odraslă basarabă…
Râzi în zadar! Trecutul ne-nfăşoară
Oricât de mult l-am surghiuni din minte…
Străbunii-n noi de veci nu vor să moară
Şi noi minţim, dar sângele nu minte!
Ei vin la noi… — Ş-acolo-n metropola
Pe malul Senei umbra lor străbate,
Suflarea lor pătrunde sub cupola
Palatelor cu creştete bronzate…
Câţi logofeţi şi vornici nu se schimbă
În noaptea ta cu visuri zbuciumate…
— Cu noi în drum doar pururea se plimbă
Un ţintirim de suflete uitate…
Când vei simţi o jale vag-adese
Şi-n liniştea amurgului de toamnă
Te vor fura îndemnuri ne-nţelese,
Nu te mira: Sunt Brâncovenii, doamnă!”
Atinsă de probleme de sănătate de lungă durată, după 1911, Anna de Noailles a rămas des în camera sa, unde a continuat să invite și să primească oaspeți. Cei care vizitează azi Musee Carnavalet din Paris pot să vadă o reconstituire a camerei în care și-a petrecut timp îndelungat, în compania faimoșilor ei prieteni, printre care Jean Cocteau și Colette.
Anna de Noailles a murit în Paris pe data de 30 aprilie 1933, în apartamentul său din rue Scheffer, în circumstanțe destul de ciudate. Poeta se îmbolnăveşte și cade la pat, fără a avea un diagnostic bine definit, însă cu gânduri lucide, pe care le împărtășește fără a le ascunde dramatismul :“N-am nici un organ vital bolnav, şi totuşi mă duc. Mor de mine însămi…”, scria Anna de Noailles. Catherina Pozzi, poeta franceză care i-a fost apropiată și care a murit la un an după dispariția Annei, dădea un verdict amar: „Anna de Noailles a murit de prea mult suflet pentru trupul ei.”
Cât despre doctori, le-a mai rămas un singur lucru, după consumarea ei sufletească, acela de a constata neputința științei de a da explicații acolo unde sufletul este cel care stăpânește trupul.
Anna de Noailles a plecat într-o zi de duminică, așa cum se întâmplase de multe ori în familia ei, ținând cont că şi mama şi sora ei muriseră tot într-o zi de duminică: „La noi se moare duminica”, spunea ea, amar-profetic.
Cu câteva clipe înainte de a se stinge, i-a mai uimit o dată pe cei din jur, care o credeau în comă, murmurând: „Sunt… mai sunt aici!”
Pe patul de moarte, îmbrăcată în mătase albă, printre trandafiri albi, a fost asemuită de Francois Mauriac cu “o fecioară ucisă la prima comuniune”.
În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), unde se află înmormântat trupul ei. Inima ei nu a fost primită de călugăriţele clarise din Evian, cărora le-o destinase, şi a fost lăsată mult timp în grija călugărilor dominicani de la Paubourg Saint-Honore.
Onoarea de a suferi – XXI
Eu cânt. Un cântec îmi răspunde. Dar nu-i ecoul.
Nicicând atât de tare strigât spre mine nu se-ntoarnă.
E semenul stârnit. Şi totul mă iubeşte când eu iubesc.
Aşa cum totu-i disperare dacă nimic din mine nu roieşte.
Inima mea oglinzi destule are, nu însă şi egali.
În cele din urmă, marea ei inimă, a fost îngropată sub o stelă la cimitirul Publier, în Elveţia, în centrul templului din parcul aflat în vechiul domeniu din Amphion-les-Bains.
CVI
Ce-i viaţa? Să rabzi poate o zi şi alta oare?
Odihna, plictiseala, pot ele-ndestula?
Cine-şi doreşte ochii apostolilor care
Şterşi, îl jeleau pe zeul ce valu-l despica?
Ne-ncântă doar speranţa, a viselor minciune,
Şi dragostea, agilă în inimi pătrunzând;
Fremătător orgoliul sau voluptatea, când
Dă muzicii asemeni făgăduinţi nebune!
Citiți și Paulo Coelho, omul din spatele „Alchimistului”…
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
