De aproape două luni, mă uit zilnic la Roma, pe camere live; imagini în timp real. Mi-a devenit un obicei, o nevoie. Ca atunci când te duci în spital să-ți vizitezi un prieten drag; speri să-l vezi cum se ridică din pat și îți zâmbește iar. În fiecare zi, mă teleportez în cinci obiective turistice: Piazza Navona, Fontana di Trevi, Pantheonul, Piazza Venezia, Piazza di Spagna. În fiecare zi găseam doar străzi pustii, porumbei care zburau derutați, neînțelegând pustiul. Doar apa în fântâni curgea confuză, ignorând liniștea.

O muzică pe care o auzeam în căști și care mă întrista. Vedeam o Romă în comă, care avea înfipte în vene perfuzii. Și eu, de la sute de kilometri, cu laptopul în brațe, îi urmăream pulsul. Și parcă auzeam piatra de pe Treptele Spaniole întrebându-se unde îi e lumea. Fontana di Trevi implora după dorințe aruncate în apă. Piazza Navona își chema disperată artiștii.

Pe Via del Corso, într-o vitrină, pâlpâie fără oprire un bec. Un reflector peste un manechin chel care are pe el, de două luni, aceleași încălțări, și aceleași haine: bascheți bordo, pantaloni albaștri și o jachetă crem. Pare un actor care refuză să iasă din scenă fără aplauze.

În fiecare zi urmăresc Roma, așa cum un alpinist urmărește strare vremii înainte de escaladare.

Zilnic, pentru câteva minute, mă plimb prin piețele pustii, mă așez pe bănci reci, salut câțiva carabinieri plictisiți.

Luni am fost fericită. Pentru prima dată, după câteva săptămâni, am văzut oameni pe străzi. Roma, încet, revenea la viață. O resuscitare așteptată. Ca la o cardiogramă, vedeam cum linia aceea care a fost dreaptă, inertă prea mult timp, începea să urce și să coboare, în zig zag, ca într-un dans acompaniat de o melodie desăvârșită, muzica inimii. O femeie se lăsa scăldată de soare pe scările de lângă Obeliscul lui Ramses.

Un copil alerga prin fața Pantheonului. Bătrânii se plimbau tăcuți, călcând timizi pe asfaltul care a pierdut amintirea pașilor. Oamenii cu măști pe față meregeau sfioși, la distanță unul de altul, făceau poze la statui, la fântâni. Se plimbau în propriul oraș ca printr-un muzeu, atenți să nu deranjeze liniștea și piatra.

Am vrut să aud emoția. Mi-am pus căștile în urechi și am ascultat forfota din Piazza Navona. Am ascultat în căști viața. Chiar și apa din fântână parcă clipocea diferit. Bucuria de pe chipul oamenilor era evidentă, și uimirea unei frumuseți regăsite și părăsite fără voie pentru un timp. La distanță de biți, cu imaginea pe tot ecranul, îmi transmiteau toată emoția lor. Eram acolo, cu ei.

Aveam senzația că, la un moment dat, cineva se va uita spre cameră și-mi va face cu mâna. Oamenii aceia nu vor ști niciodată că o femeie i-a privit de la câteva sute de kilometri, dintr-un oraș mic din Transilvania, de pe ecranul unui calculator care îi aduce Roma în casă, o necuoscută care îi asculta vântul, muzica fântânilor și gânguritul porumbeilor din piețe. Oamenii aceia habar nu au că am fost martoră la bucuria lor, la prima ieșire din casă, după o izolare chinuitoare. Unii zic că e tehnologie. Eu spun că e un pic de magie.

O să continui să urmăresc Roma, în fiecare zi.

Aștept să i se schimbe hainele acelui manechin. Și să aplaud un spectacol viu ce nu poate exista fără spectatori.

Citiți și Pastile de inimă