N-ai cum să înțelegi…

UN PLIC

Dacă timpul n-ar lua-o razna prin frunze ca să se macine apoi odată cu ele, l-aș face om și i-aș da drumul prin lume măcar pentru o viață. L-aș pune s-aștepte, să-și coloreze secundele în toate tonurile de verde și de galben mort, l-aș lăsa-n frigul neterminatelor iubiri din gări de câmpie, cu păpădii încăpățânate pe margini de peron.

I-aș scoate-n cale oameni pe care a uitat să-i facă mari, camuflându-i în haine de adolescenți, care devin ridicole tot întinzându-se pe pântece bătrâne și i-aș urmări grimasele când le ascultă minciunile.

L-aș învăța mersul înapoi prin cuvinte, ca să le găsească mereu locul, chiar și cu ochii închiși. Cuvintele se scriu direct pe retină. Nu au termen de garanție și nici de prescriere. Dacă vrei să le-alungi când te saturi de ele, zboară și se rotesc în văzduh până obosesc, până ajungi să crezi că nu le mai vezi, dar nu dispar. Nu cum ai crede tu.

Da, am primit scrisoarea.

Până și poștașul părea nedumerit când m-a pus să semnez pentru ea, ”n-am mai adus de multă vreme o scrisoare adevărată!”…

”În plic, adică?”, întreb zâmbind. ”Da, adevărată, în plic, adică”…

Nu, n-am deschis-o imediat (ai tot așteptat, recunoaște!). Am lăsat-o pe masă mai multe zile. Știam ce scrie în ea. Tu scrii mereu la fel. Cu volute la începuturile rândurilor ca să furi ochiului esența verbului. Cu repetiții care te-arată prins în capcana propriilor frici de care n-ai să scapi niciodată pentru că-ți place mâlul lor călduț, mirosind a putred. Cu substantive colțuroase care deschid o ușă, trântind lumii peste degete alte două, ca să n-apuce nimeni să vadă că înăuntru nu e, de fapt, nimic. Nici măcar o fereastră care să spargă monotonia întunericului.

Știu și finalul.

Dar te înșeli, ca de obicei. E amuzant cum te lupți să (te ) convingi că doar tu ai dreptate.

Nu, epilogul n-a fost scris pentru tine. Ți-ar fi plăcut, dar nu era posibil fiindcă pentru asta îți trebuia șansa prologului, amplitudinea lui. Și tot ce nu e posibil, își dă frisoane și simți cum te pândesc furii și frici pe care nu le poți controla. Nu. Adevărul e că tu ești doar plicul. N-ai cum să înțelegi.

Ca să fii scrisoare, trebuie să crești. Să faci cu mâna ta o fereastră. Să trăiești. Să trăiești, adică, în viața de zi cu zi, nu în ciorne. Fiindcă ciornele ajung întotdeauna la gunoi. Asta e soarta lor.

Toamna, până și timpul o ia razna prin frunze. Dar dă cu ochii de oameni și se duce la loc, în cercul lui de ore, tot bombănind nedumerit secundele…