Înainte să ies din casă, mă mai uit câteva clipe prin cameră, o salut cu voce șoptită, îi spun că mă voi întoarce cu o prietenă dragă, o carte. Ies pe ușă, o încui, cobor scările cărând geamantanul destul de greu, în fața blocului o pisică se uita plictisită la mine. Îmi pun geamantanul în portbagaj, intru în mașină, apoi plec.
Habar nu am cum am condus două sute de kilometri. Prin mintea mea se perindau tot felul de imagini, îmi închipuiam oamenii din fața mea, cei care vor veni să mă vadă, îmi făceam tot felul de proiecții, un consum inutil pe care nu îl puteam controla. Am dat drumul la muzică, să-mi liniștesc gândurile. Am luat o bomboană, avea gust de zmeură. Pe marginea șoselei o prostituată se ruja. Am zâmbit.

Imediat ce am ajuns la hotel, am dus bagajele în cameră, apoi m-am grăbit să ajung la Romexpo. Pe măsură ce mă apropiam de standul editurii Eikon, corpul îmi devenea tot mai moale. Oameni mulți, gălăgie, literatură îngrămădită pe rafturi, coperte colorate, titluri, autori, cuvinte așezate unele peste altele, un fel de piață, doar că în loc de legume, pe tarabe se vindeau povești. Cu preț fix, nu se negocia nimic. Ajung la stand, mă opresc la margine, caut din priviri cartea cu sfială. Îmi era rușine să intru, să dau ochii cu ea. Cumva, parcă, o simțeam și pe ea la fel. Mă aștepta acolo, pe raft, timidă, alături de alte cărți mai mari. O întâlnire stranie. Întâlnirea unei mame cu copilul pe care l-a lăsat în lume, să plece, să-și trăiască propria-i viață. Picioarele mele parcă n-ar fi ale mele. Femurul cu tibia se vorbesc să se transforme-n burete. Un complot meschin. Iau cartea în mână și-ncep s-o răsfoiesc. Nu citesc nimic. Nu pot. Mă duc la vânzătoare, tot sfioasă, și o rog să-mi dea câteva exemplare, să scriu un gând și o iscălitură pentru cei care vor vrea să cumpere cartea, cei care nu vor putea ajunge la lansare. Așez frumos cărțile pe raft, de fapt cred că le și mângâi un pic, mă uit la ele, le mai ating puțin, le privesc, nu mă pot desprinde de acolo. Era aceeași senzație ca atunci când trebuia să-mi las copilul pentru prima oară la grădiniță. Nu plângea după mine, dar avea ochii umezi. O emoție care mă rupea. Într-un final, ies. Aerul de afară mă ajută să respir normal.

Apoi, vine ziua lansării. Coafor, cosmetică, îmbrăcat. Îmi mai trebuia un mire, și mă puteam mărita. Prietena mea vine cu mașina, mă ia din fața hotelului, o întreb cum arăt, îmi spune că sunt frumoasă. Mă simt bine. Ajungem la Romexpo, la intrarea în pavilion, mă întâlnesc cu primii oameni. Îmbrățișări, pupături, flori. Mi-e cald. Ajung la stand, Acolo mă așteaptă alți oameni. Pe mulți îi știam de pe facebook, din fotografia de profil. Era minunat să văd cum virtualul se transformă în realitate. Întâlniri de-a dreptul fascinante. Oameni a căror frumusețe am simțit-o din spatele unui like, a unui gând pus într-un comment, erau în fața mea. Îi puteam îmbrățișa, puteam să îi privesc în ochi. Prea multe emoții. Valuri de emoții. De câteva ori era nevoie să mă ascund, să fug printre standuri, să respir, să beau un pic de apă, să clipesc des ca să-mi alung lacrimile, apoi mă întorceam printre ai mei. În viața mea nu am primit atâtea emoții de-odată, ca un tăvălug veneau peste mine, mă copleșeau. Mulți mi-au spus că sunt nebună, că trăiesc prea intens unele momente, că trebuie să mă controlez un pic, că viața e o joacă, să nu o iau atât de în serios. Nu știu alții cum sunt, cum se descurcă într-o situație similară, probabil niciun autor de carte nu a fugit ca dementul printre rafturi să respire, să evite o sufocare, să-și șteargă lacrimile. Eu asta am făcut. Bagajul meu emoțional e acesta, unul care mă face să am trăirile pe care le am. Probabil se educă și ele, habar nu am. Deocamdată îmi trăiesc momentele de fericire așa cum pot eu, așa cum sunt în stare. Și dacă mă întrebați, nu cred că aș vrea să schimb asta la mine. Vreau să tremur la fiecare îmbrățișare de om bun și frumos. Vreau să bocesc la fiecare moment care mă mișcă zdravăn de tot.
Am urcat pe scenă. Nu pe scaun, nu la masă. Voiam aproape de oameni. Să-i văd, să-i simt. Așa că eu, invitata mea, Vistiana, și directorul editurii, ne-am pus în fund, pe scenă. Era mult mai bine. Când a început să vorbească editorul, mi-am dat seama că aveam gumă de mestecat în gură. Mă gândeam cum să scap de ea. N-am avut cum. Apoi, îmi era foarte cald. Aveam emoții. Îmi aranjam obsedant părul. Mă uitam la cei din fața mea. Nu am știut că oamenii te pot îmbrățișa cu sufletul, din priviri. Atunci am aflat. Asta mi-a dat încredere, îmi era bine. E incredibil câtă energie poți primi de la niște suflete. Acum înțeleg actorii. Cât de mult depinde actul lor artistic de ceea ce oamenii transmit din public. E esențial să primești, ca să poți da. Sau invers. Un schimb necesar de energie bună.
Am vorbit cu emoții, cu stângăcie, cu palmele umede, cu microfonul pe care nu știam să îl țin ca lumea, dar cu bucuria de a fi acolo, lângă oamenii pe care mi-i doream alături, fericită că pot trăi un moment magic. Niciodată nu mi-am imaginat că poveștile mele au atâta putere, că datorită lor voi cunoaște atâția oameni frumoși.

din arhiva personală

După ieșirea cu prietenii la o terasă, unde am mâncat carbonara și am băut baileys, după o fugă prin ploaie cu două nebune frumoase, și multe râsete sub o umbrelă prea mică pentru trei, am ajuns la hotel, am făcut un duș și am stat trează până spre dimineață. Nu puteam dormi. Eram turmentată rău de toate emoțiile pe care le-am trăit. Simțeam un gol ciudat. O eliberare. Poveștile mele au plecat. S-au dus spre lume. Vor fi în casele oamenilor, pe noptiere, rafturi, prin sertare. Pastilele mele își vor găsi, probabil, undeva locul.

din arhiva personală

Marți, când am ajuns acasă, am deschis ușa și m-a izbit liniștea din interior. O muțenie apăsătoare. Am lăsat bagajul pe hol, și primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi scot cărțile din pungă. Le-am pus pe măsuța ikea din cameră, am făcut din toate un turn . M-am pus pe canapea, mi-am strâns genunchii la piept, și mă uitam la ele ca la un animăluț pe care l-ai adus în casă și vrei să vezi cum se acomodează. Mobila, tablourile, toți pereții îmi cunoșteau fiecare poveste din carte. Au fost părtași la fiecare trăire, gând, fiecare apăsare de tastă. Îmi venea să iau cartea și să o prezint, ca pe un musafir așteptat, bucătăriei, dormitorului, balconului, teiului din fața geamului, să o duc la baie să o arăt în oglindă, să se vadă. Îmi venea să strig pereților: „ Vedeți? Am adus-o. Ea este motivul pentru care de câteva săptămâni nu prea am somn, ea e cea pentru care am umblat prin magazine să-mi caut rochie și pantofi, din cauza ei vorbeam singură pe străzi, prin casă, atunci când făceam ciorbă cu borș, tot ea e vinovată pentru toate emoțiile pe care le-am avut, și pentru plutirea mea din ultimul timp. Și pentru toți oamenii pe care i-am cunoscut și i-am strâns în brațe. Ea e de vină. O carte.”
Pastilele mele de inimă sunt încă tot pe măsuța ikea. De când le am în casă, nu mă mai uit deloc la televizor.

 

Citiți și Am nevoie de kilometrul zero.