Prima poezie a trimis-o prin poștă, dar fără a semna cu numele său real – Alexandrina Gavrilescu – deoarece avea doar 17 ani, iar directoarea școlii „mai dădea și afară din școală pe fetele care se țineau de prostii, cum spunea ea când era vorba de literatură” – mărturisește scriitoarea Otilia Cazimir într-un interviu televizat din 1964.
„Am iscălit-o atunci cu trei steluțe”
Talentul și sensibilitatea copilei ce îndrăznea, și nu prea, să dea lumii din prea plinul sufletului său, a fost repede remarcat de nasurile fine ale lui Sadoveanu și Ibrăileanu care au hotărât să îi creeze un pseudonim, primul alegându-i numele de Otilia iar cel de-al doilea pe cel de Cazimir, ambele fiind numele unor vechi iubiri ale lor din tinerețe…
Otilia Cazimir (n. 12 februarie 2 februarie 1894, Cotu Vameș, județul Neamț, d. 8 iunie 1967, Iași)
„M-am pomenit dintr-odată Otilia Cazimir. Eu însă n-am știut nimic. Am așteptat numărul viitor al Vieții românești să văd cele trei steluțe. (…) Am căutat în revistă… Nicio steluță. M-am uitat însă la numele colaboratorilor, și am văzut un nume nou, Otilia Cazimir, și am zis: Cine dracu’ o mai fi și asta! Uite cum au altele noroc, și eu n-am.” A redeschis revista peste câteva zile, „și când am ajuns la această urâtă de mine Otilia Cazimir, am văzut că eu eram.”
Poeta a publicat 60 de volume de poezii, schițe, nuvele și texte de publicistică; cele mai iubite au rămas, însă, poeziile pentru copii în care a preluat teme nemuritoare din folclorul copilăriei, colinde, obiceiuri și basme tradiționale, transformându-le într-un joc miraculos unde ce mi-e copilul, ce mi-e omul mare!
Preotul Grigorie Constantinescu, prieten vechi, de aleasă delicatețe sufletească, își rotește ochii prin casa poetei și spune în ultimele ei clipe:
„Miercuri noaptea la ora 1:30 un telefon ne trezește: Veniți repede la Didica, anunță Alisa. În Bucșinescu (o stradă din Iași) ca întotdeauna lumină, dar nu numai în odaia scriitoarei poetă, ci în toată casa. Cu capul plecat la marginea patului, Otilia Cazimir sufla greu, încearca să spună ceva ce noi n-am înțeles. Alisa căuta deznădăjduită să pareze clipa fatală. Cu mâna dreaptă în mâna mea simțesc cum i se oprește viața. Sosesc atunci două salvări cu medici ce nu pot face nimic (…). Pe biroul Otiliei Cazimir, două perechi de ochelari, un teanc de scrisori cu ultima, atunci deschisă, de la eleva Georgescu Liliana din comuna Ștefănești, raionul Telejean, regiunea Ploiești:
Stimată poetă, vreau să vă felicit pentru că iubiți copiii, închinându-le diverse poezii. Sunt elevă în clasa a VII A. Sunt președinta unității de pionieri din comuna Ștefănești. Să știți că la un concurs, anul trecut, recitând poezia ”Cântec de leagăn-cântec de pace”, am obținut premiul întâi.”
Cântec de leagăn
„Dormi cu mama, puişor!
Dorm pisicile-n pridvor,
Doarme-n patul ei păpuşa
Doarmă-n leagăn şi Vaniuşa…
Ia te uită, frate! Cum,
N-adormişi nici pân-acum?
Dorm sub streşini rândunele,
Iepuraşu-n tufănele,
Vulpea doarme-n vizuină,
Fluturaşul pe-o sulfină,
Greieruşul pe-o lalea –
Fiecare unde-o vrea!
Cum se poate, frate, cum?
N-adormişi nici pân-acum?
Dorm sub vatră puişorii,
Dorm sub gene ochişorii,
Doarme-n pernă urechiuşa…
Dormi cu mama,
Dormi, Vaniuşa!”
Klimt – Three Ages of Woman Mother and Child
Citește și Otilia Cazimir și George Topârceanu
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
