Farmecul existenţei este că nu te poţi baza pe nimic.
Umanist rafinat, ”boier” prin descendență aristocratică și formație intelectuală rasată, Alexandru Paleologu (14 martie 1919 – 2 septembrie 2005) aparține acelei familii de spirite înalte, efervescente, care se manifestă cu o naturalețe impresionantă în toate domeniile pe care le-a abordat, fie că este vorba despre critică literară, memorialistică, politică și diplomație sau eseistică, unde pune în scenă un spectacol autentic al inteligenței sale sclipitoare.
Convins că ”pentru a deveni gentleman, trebuie să ai după cine să te iei”, adept al lui Miguel de Montaigne (autorul celebrelor Eseuri) pe care îl invocă foarte des, umanist par excellence, scriitorul e îndeobște pasionat de tot ceea ce intră în orizontul de cunoaștere și simțire al omului modern, abordând cu o asumată lipsă de prejudecăți raportul omului cu timpul, diferențele ontologice dintre sexe, iubirea și moartea, creația și sentimentul iubirii de țară cu intenția clară a unui moralist conștient de puterea sa de a esențializa cele mai importante năzuințe ale ființei umane.
Același spirit proteic, căutător de adevăruri, se manifestă și în critica literară, domeniu în care Al. Paleologu s-a consacrat definitiv prin interpretarea arhetipală, ezoterică a romanului ”Baltagul” (Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu), perspectivă care a adus într-o lumină inedită această carte fundamentală a literaturii noastre clasice.
Alexandru Paleologu la Ambasada României la Paris, în 1990
Sursă foto: adevărul.ro
Tratând comparativ prezența mitului osirian în subtextul cărții, scriitorul atrage atenția asupra semnificațiilor inițiatice ale operei, care devine sub ochiul său atent o capodoperă de valoare universală prin complexitatea și completitudinea viziunii asupra sensurilor vieții, ale morții și ale renașterii simbolice a oamenilor prin urmașii lor.
”Farmecul existenţei este că nu te poţi baza pe nimic. Totuşi, cele mai importante lucruri în viaţa asta sunt, cred eu, cele pe care le-am decelat din trei spectacole regizate de Lucian Pintilie: iubirea, memoria (nu cea mecanică şi plictisitoare, ci aceea care îţi salvează conştiinţa, asa cum mi-a salvat-o mie în puşcărie) şi umorul. Dacă te naşti cu ele e foarte bine; dacă nu, se pot învăţa, gândindu-te foarte mult la ele, reprezentându-le în diverse circumstanţe. Ceea ce salvează cele mai proaste şi ingrate împrejurări, ceea ce este esenţial, este totuşi iubirea. Iată concluzia, după o viaţă de om: nimic nu contează în afara iubirii.” (Alexandru Paleologu – ”Breviar pentru păstrarea clipelor”)
Excepțional: Omul tânăr este prost chiar și când e deștept (click!)
Excelent interviul realizat de Ciprian Chirvasiu pentru adevărul.ro (click aici), din care am selectat un fragment care ni s-a părut esențial ca mostră de filozofie umanistă a scriitorului:
„C.C.: Putem începe? Da, am început deja. Domnule Alexandru Paleologu, până la dumneavoastră nu am întâlnit un înţelept plin de farmec. E greu să fie omul, în acelaşi timp, şi înţelept, şi fermecător?
A. P.: Nu ştiu cum e aia, fiindcă nu ştiu nici dacă sunt una, nici dacă sunt alta. Nu că n-aş fi în stare să mă laud. Spuneam adineauri: avem dreptate să ne lăudăm când avem dreptate, dar nu când nu avem. Nu că nu sunt eu sigur că sunt deştept sau înţelept. Mai degrabă înclin să cred că da. Am fost învăţat să fiu frumos. Ei, asta poate să fie o eroare. Depinde: e frumos sau urât după felul cum o formulezi. Sunt unii care se laudă cu graţie, cu talent, îţi place să-i auzi lăudându-se. Sunt alţii care se autocritică, aşa, cu răutate, cu violenţă, cu pocitanie, şi e o porcărie să-i auzi. Chiar dacă, în concluzie, eşti de acord cu ei despre ei înşişi. Însă problema asta cu înţeleptul şi farmecul nu ştiu dacă se poate generaliza. Eu cred în farmecul omenesc, cred că există foarte mult farmec pe lume. În unele societăţi, nu în toate. Ţin minte foarte bine, eram un om în toată firea, aproape spre bătrâneţe: în România, de pildă, în plin regim comunist, dădeai de câte unul cu care puteai să stai de vorbă într-un mod inteligent, care avea competenţă, şi politeţe, şi spirit. Nu arăta prea pe faţă, fiindcă era periculos a dovedi că eşti deştept. Dar nici nu o ascundea faţă de omul pe care îl bănuia că e ca el. Ori, actualmente, nimeni nu mai bănuieşte că cineva poate fi deştept, fiindcă e prea sinistră bănuiala.
Ura faţă de inteligenţă stârneşte suspiciuni şi este atât de mare încât simpla reprezentare a ideii acesteia arată un monstru care ţine un cuţit între dinţi. În mod popular, reprezentarea inteligenţei este cea a monstrului. Am ajuns epoca în care inteligenţa apare ca monstruoasă tocmai monştrilor care trăiesc şi care domină societatea. De pildă, n-am mai auzit de nici un om simpatic, agreabil, spiritual, capabil să spună limpede, amuzant şi frumos ceva real. N-am auzit pe cineva făcând aşa ceva. Am auzit doar că se spun vorbe umflate. Se laudă aşa-zisul său curaj, care nu există, aşa-zisa iubire de adevăr, care nu există (categoric, iubirea de adevăr este o vorbă absolut goală).
Nimeni nu iubesşte adevărul, dar nimeni! Nici noi nu-l iubim şi rău facem. Ni se pare că e periculos să se afle adevărul despre noi. N-ar trebui să fie periculos, dar este. Toate aceste lucruri arată o viciere profundă şi gravă a comportamentului social. Mai întâi, e fără leac. Păi, uitaţi-vă prin istoria lumii! La cum s-au îndobitocit nişte mari naţiuni ale Europei. Ce a fost Franţa până la Revoluţie? O acumulare de inteligenţă, de generozitate, de curaj, de frumuseţe şi de spirit. Iar cei care au provocat Revoluţia erau, asta-i culmea culmilor!, cei mai spirituali, cei mai vrednici şi cei mai omenoşi. Ei au pregătit Revoluţia tocmai din cauza asta! Dar cei care au adoptat Revoluţia, din ticăloşenie şi din tâmpenie au adoptat-o! Continuă şi acum, tot din cauza asta….”
*****
“De la complicat la simplu. Lenea gândirii şi pornirile autoritare sunt totdeauna gata să recuze spiritul de analiză. „Nu mai tăiaţi firul în patru”, „lucrurile sunt mult mai simple” etc. Dar în primă instanţă nimic nu e simplu. Drumul cunoaşterii e de la complicat la simplu, adică de la impur către pur. Analiza este, cum bine se ştie, căutarea elementelor celor mai simple, reducerea lucrurilor la principiile lor. Simplul e ceea ce se obţine la urmă, e rezultatul experienţei şi meditaţiei târzii. Uneori bunul-simţ, această rară însuşire, îl discerne de la început, cum fac din uşă acei rari medici cu diagnostic infailibil. Dar nici achiziţiile bunului-simţ, nici diagnosticul sigur nu sunt inspiraţii divinatorii venite cine ştie cum; chiar instantanee, ele nu sunt imediate; traversează complicatul discriminându-1 până la simplu,
comprimând etapele într-o intuiţie fulgerătoare dar mediată, ă la Sherlock Holmes. Simplitatea elementară a marilor adevăruri, evidenţele esenţiale, se găsesc dincolo de toată complicaţia efectivă a realităţii; ele nu se pot afla fără atenţie la toate amănuntele acesteia. Solidele „adevăruri prime” sunt în fond ultime. Superficialitatea brutală, simplificând sumar şi grosolan complicatul, ignoră de fapt simplul, îl face inaccesibil; în acest fel se întăresc neştiinţa şi nedreptatea.”
― Bunul-simț ca paradox
Citiți și „Comedia umană”…, un articol despre H. de Balzac
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
