„Odată eram de mână pe stradă, aveam deja decenii de căsătorie, și când ne-am întâlnit cu un coleg s-a uitat la noi și a spus: «Pentru Dumnezeu, nu v-ați plictisit încă unul de altul?». Mi s-a părut comic… Niciodată nu mă gândisem în termenii ăștia. Nu exista timpul pentru plictiseală, amândoi scriam. Eu nu aș fi rezistat fără un punct de sprijin în univers”, i-a povestit Ana Blandiana jurnalistei Cristina Stănciulescu.
Romulus Rusan a rememorat și el ziua în care a cunoscut-o pe aleasa inimii sale: ”Am mituit un coleg, era Sf. Ion […]. I-am spus: «Dacă-mi faci cunoștință cu fata asta, plătesc eu toată consumația onomasticii». Atunci am făcut cunoștință și după aia am condus-o la gară”.
”Și pe drum m-a cerut de soție. Mi-a făcut o impresie mizerabilă. Dar a funcționat ceva din prima clipă. Mamei i-am povestit despre el, dar nu i-am spus, pentru că m-am gândit că n-o să se spele niciodată de o asemenea neseriozitate”, a mai spus Ana Blandiana. (sursa)
Romulus Rusan (13 martie 1935, Alba Iulia – 8 decembrie 2016, București)
Scriitor, critic de film, istoric, editor. Este autorul a peste 20 de cărți printre care America ogarului cenușiu, O călătorie spre marea interioară, O discuție la masa tăcerii, Roua și bruma, Cauze provizorii, Permisul de pieton, Artă fără muză, Cronologia și geografia represiunii comuniste. Recensământul populației concentraționare.
Romulus Rusan este fondator, alături de Ana Blandiana, al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet.
A fost director al Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, editor al colecțiilor de documente și studii istorice publicate de Fundația Academia Civică și coordonator al Addendei românești din Cartea Neagră a Comunismului editată de Stéphane Courtois. A făcut traduceri în poloneză, germană, franceză, italiană.
”… am fost tot timpul alături, la bine, ca şi la rău. Am avut amândoi o viaţă plină de încercări: sociale, politice, profesionale, ca să nu mai vorbesc de tot felul de întâmplări extraordinare (inundaţii catastrofale, cutremurul din 1977, accidente de maşină, boli), dar am reuşit să ne dăm curaj unul altuia şi să le depăşim. Dumnezeu ne-a ajutat de fiecare dată, dar înainte de asta ne-a încercat credinţa şi speranţa. Fără credinţă, speranţă – şi, aş adăuga, iubire – n-am fi avut cum să fim salvaţi. Aşa se întâmplă şi cu Memorialul, pe care l-am început fără să ne dăm seama cât de lung şi greu va fi drumul. Noi n-am crezut că va trebui să facem totul cu mâna noastră (altfel, însă, nu s-ar fi realizat). Dar fiind împreună, ne-am dat curaj şi nu ne-am întors din drum. Au existat momente, pe parcurs, când am fi cedat disperării dacă nu ne-am fi încurajat reciproc în luptă. Pentru că, realmente, a fost o luptă în cursul căreia, când unul, când altul, obosea sau voia să renunţe.”
Citește și despre Premiul ”30 de ani de Libertate”
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
