M-ai întrebat de ce albastru. M-ai întrebat de ce e important pentru mine, de ce nu altă culoare, de ce atât de intens și nu azuriu. De ce într-un singur moment îl dau pe roșu. Tot intens.
Am surâs ușor pentru că albastrului din mine îi plăcea inocența curiozității tale. Era atât de complex răspunsul, atât de profund, atât de vital pentru esența mea, ca om, ca femeie, ca gândul frumos din mine. Mă priveai cu interes și nu înțelegeai de ce încă buzele sunt strâns lipite, neeliberând ploaia parfumată și caldă a cuvintelor îndelung explicate. Oare ai fi înțeles? Până acum nimeni n-a reușit, cum ai fi făcut tocmai tu asta?
Tăcerea mea era răspunsul tău. Câte albastre iubiri trăisei și niciuna hărăzită ție cu adevărat? Câte albastre trăiri simțisei dar niciuna care să te doboare? Câte albastre lacrimi de fericire simțisei arzându-ți obrajii? Cum să-ți fi răspuns în cuvinte prea sărace să exprime definiția albastrului?
Ai zâmbit și ai răspuns:
Știi, albastrul e și culoarea mea preferată.
tumblr.com
Știam deja înainte de a-ți rosti răspunsul. Era de fapt regalul tău, era albastrul privirii, erai tu tot. Era doar o chestiune de timp până când albastrul meu și-al tău aveau să se țină de mână într-o legătură imposibil de desfăcut. Albastrul tău plecase să mă caute, al meu aștepta cuminte, ostoindu-se cu dorul de… albastru.
Nu avea cum să fie altfel, nu avea cum albastrul meu să nu-și dorească completarea cu al tău. Mai ales nu avea cum albastrul tău după care tânjeai să-l simți din nou, să vibreze cu toată puterea de care era capabil, să nu-și îndeplinească menirea. În ce colț de vis adânc ascuns îl pusesei la păstrare? Eu știu. În al meu.
În visul meu ciuntit, speriat și cu aripile frânte aveai să-l pui cu grijă ca el să-și găsească îngemănarea perfectă mult mai târziu. L-ai îngropat cu grijă acolo, sperând ca el să nu-ți mai taie speranțele cu marginile lui tăioase dar strălucitoare. Sărmanul de tine, de unde să știi că de fapt plantasei semințele celei mai frumoase culori din rogvaiv? De unde să știi că un gest banal avea să-ți coloreze visele și să te poarte la mii de kilometri depărtare, în căutarea adevărului din tine?
A albastrului…
Citiți și Dacă vei crede în continuare în visul tău, el se va împlini.
Pe Fabiola Ion o găsiți aici.
Cine sunt eu? Mă întrebam adesea când îmi permiteam luxul de a lăsa eu-ul din mine să iasă la lumină. Sunt litere și scris. Sunt muzică în timpuri reci și ploioase. Sunt zâmbet oricum, oriunde. Sunt iubire, inocență și pasiune. Sunt cuvinte nerostite și vise împlinite. Sunt eșecuri și dezamăgiri. Sunt tot ce mi-am dorit să fiu, dar cu permanenta dorință de a avea întotdeauna un gând bun, o faptă pe măsură și un vis îndrăzneț.
