E demoralizantă precizia și recurența cu care se adeverește faptul că popoarele și indivizii cu mentalități de victimă nu își dau șanse să rupă cercul vicios.
Mi s-a întâmplat de două ori în România. Doi concitadini din etnii diferite. Prima dată eram în taxi și avem bani să plătesc cursa exact, dar nu avem de dat bacșis. În schimb i-am oferit șoferului o ”monedă norocoasă” de două lire, adică echivalentul a zece lei. Evident că nu asta conta, ci faptul că am vrut să îi las ceva. Putea fi un creion, o măslină. M-a admonestat: doar nu îți imaginezi că mă duc acuma s-o schimb! Nu. Nu îmi imaginam. Îmi imaginam că va spune mulțumesc și va suporta frustrarea de a nu fi primit 3 lei în plus. Civilizat. Că își va controla dezamăgirea.
A doua oară s-a întâmplat același lucru la ușă, când a sunat un curier. M-am scuzat că nu am nici un șfanț în plus, că îmi pare rău… și i-am mulțumit. A început să îmi maimuțărească acel ”mulțumesc frumos” și să înjure. Am închis ușa, destul de speriată, și îl auzeam zbierând plin de năduf pe scări. Dacă un bărbat consideră că o femeie merită înjurată, poate chiar afurisită, pentru că nu a avut 2 lei să îi dea bacșiș e de înțeles de ce are o ”soartă rea”. Victimitatea se alimentează singură din așa vederi.
Cei care au cunoscut împlinirea și prosperitatea prețuiesc mai mult recunoștința și exprimarea decentă decât un bacșis de doi bani. Nu fac crize că nu primesc ”în plus”.
Civilizația interioară începe odată cu acel ”Mulțumesc” sincer. Și cu un ”Iartă-mă” la fel de asumat.
Și ca victimă, am mai spus-o, poți greși, poți fi vinovat. Dacă urăști un om care ajunge să te lovească ești victima agresiunii da, dar el e victima urii pe care i-ai arătat-o.
Civilizația, ca și relațiile reușite, au în centrul lor recunoștința.
Orgoliile, plânsul de milă, disprețul, revoltele și toate formele de răsfăț cu care mulți adulți găsesc de cuviință să își lingă rănile, nu fac altceva decât să le cultive neajutorarea. Mentalitatea de victimă vine cu o întreagă mise-en-scene și cu scenarii ale persecuției. Sigur că există comportamente găunoase pe care e bine să le detectăm din fașă. Dar răul nu e sistematic, ci arbitrar.
Riscul de a considera orbește, să zicem, că ”toate femeile sunt scorpii” și de a refuza să vezi că nu sunt toate, este acela de a ți se împlini profeția și de a avea parte doar de ghionoaie.
Neîncrederea (de cele mai multe ori motivată) în care trăiesc cei mai mulți îi face să prefere să denunțe un rău la care au fost supuși în loc să dialogheze cu cel (cea) care l-a produs.
Mentalitatea de victimă apare atunci când nu există încrederea că te poți înțelege omenește cu cei care ți-au greșit. Când nu speri că ți se va cere iertare, sincer. Când nu crezi că aceia vor regreta. Când știi că te lovești de un munte de orgoliu și nepăsare și răsfăț și pretenții.
 
Cele mai multe relații sunt subminate de orgolii și pe concentrarea pe frustrare, pe proiectarea intenției de a face rău. În loc să ne gândim că poate cel care ne supără are o durere sau o grijă, prima reacție e de revoltă, atunci când se comportă într-un mod nedorit.
 
E o atitudine infantilă, de răsfăț. Pretenția unei conduite perfecte din partea celorlalți sau a persoanei proprii e absurdă.
Sunt bune așteptările, exigențele, totul e să le avem în ambele sensuri și nu cu standard dublu: să așteptăm și de la noi înșine să ne comportăm rezonabil. Sau să iertăm în ambele sensuri. Orice inechitate de genul: ”eu mă flagelez, iar pe celălalt îl protejez” sau ”eu mă grațiez, pe celălalt îl condamn” e păguboasă.
 
Puțini însă acceptă scuzele. Puțini admit că pot răni și abuza. ”Victimitatea” cronică e o încremenire într-o stare de auto-condescendență.
Ar trebui să ne facem curaj și să le spunem tuturor celor apropiați ce ne place la ei, ce ne leagă de ei, ce ne dezleagă, cu ce ne-au rănit, să le cerem iertare pentru ce credem că e cazul și să îi întrebăm dacă nu cumva le-am greșit și fără de voie, să le mulțumim pentru ce avem de mulțumit.
Lucrurile se schimbă ca prin minune după astfel de mărturisiri.
O relație nu poate dura decât dacă aceste lucruri sunt împlinite.
Și dacă se bazează în primul rând pe recunoștință. Atunci când recunoștința e mai presus de frustrare lucrurile pot dăinui.
După mine, dăruirea este credința pe care o avem în frumusețea și bunătatea și resursele celui drag. Generozitatea de a i le recunoaște, dorința de a le pune în valoare.
 
Când dispare acel eu verus el/ ea/ tu se întâmplă minuni.