Am finalizat rezervarea pentru excursia din weekendul următor și mă gȃndesc să ȋmi fac o cafea. Nu știu de ce am simţit brusc impulsul de a-mi arunca un ochi ȋn cutia poștală montată pe poartă. Ciudat, ţinȃnd cont că nu am mai primit corespondenţă fizică de ceva timp. Totuși, cafeaua parcă e mai atractivă. O să o beau ȋncet, ȋn curte, pe șezlong, cu laptopul pe măsuţa de alături. E o toamnă blȃndă și după amiezele le mai petrec ȋncă ȋn curte. Sper să nu se strice vremea prea repede; au fost ani cȃnd, imediat ce ȋncepeau cursurile, veneau și ploile. Și, ocupată cu școala, nu mai apucam să ȋmi fac siesta printre mușcate și caprifoi.
Ceașca de cafea rămȃne aburindă pe prima treaptă a verandei – așa se va răci mai repede. Între timp, iau laptopul și parcurg rapid ultimele știri: rata de incidenţă cumulată calculată la 14 zile, ceva săgeţi mai mult sau mai puţin discrete ȋntre aripile mai mult sau mai puţin conservatoare sau moderne ale partidelor, preţuri explozive la utilităţi, lideri de partide, de opinie, de sindicat. Bărbatul din imagine mă privește mustrător. Mustrător-aspru. Neȋnduplecat. Ghinionul lui, nu de alta, dar mustrările lui nu mai au efect de cand m-am pensionat. Oare cȃţi miniștri am prins? Ia, pȃnă ȋi număr ȋn gȃnd, ar trebui să verific cutia poștală. Cine știe… Simt mirosul cafelei plasate strategic lȃngă șezlong. Mă ȋntorc cu plicul alb și scot ȋncet documentul. Citesc de două ori, pentru a fi sigură că am ȋnţeles corect. Sunt invitată la inspectorat … ieri … pentru a viza delegarea mea ca director al unui liceu industrial și preluarea catedrei de limba engleză, cursuri serale, pe platforma industrială sub tutela căreia se află liceul. Cȃnd o fi ajuns scrisoarea? Cum de nu am văzut-o? Azi e miercuri. Deci, ieri, marţi (hmmm … marţi … trei ceasuri rele…) ar fi trebuit să obţin viza inspectoratului. Cine o mai fi inspector general? Mȃine dimineaţă trebuie să mă prezint la liceu, apoi seara, la școala profesională.
Număr miniștrii mai ȋncolo. La ȋnceput m-a amuzat corespondenţa. În primul rȃnd pentru că nu am mai primit scrisori pe hȃrtie de cȃţiva ani. Apoi, m-a făcut să zȃmbesc invitaţia redactată ȋn același registru rigid dintotdeauna: sunteţi invitată, vă rugăm să luaţi cunoștinţă de…, vă informăm prin prezenta… etc. Parcă trebuia să se organizeze un mare concurs pentru directori zilele astea. Nu or fi avȃnd suficienţi oameni? Sau nu s-a arătat nimeni amator să strunească mastodontul alintat sub numele de liceu? Mă rog, e deja cam tȃrziu, hai să mă pregătesc cȃt de cȃt pentru mȃine. O să ajung la inspectorat altă dată, doar nu se face gaură ȋn cer dacă nu am viza aia ȋn prima zi. Pe ce manuale or fi lucrȃnd? Or fi ȋnvăţȃnd ȋn clasă? Sau online? Or fi profesori cu probleme medicale care predau online? Există dotările necesare? Apar tot mai multe ȋntrebări: elevii sunt doar bucureșteni? Sau sunt și din provincie? În acest caz, va trebui să mă ocup de internat, dar probabil că elevii externi vor prefera să studieze online. Bucureștiul nu pare cel mai sigur oraș zilele astea. Chiar așa: ȋn ce scenariu suntem? Ah, uitasem că s-a renunţat la scenarii. Îmi apar ȋn minte rapid ȋntȃmplari de la celălalt liceu. Cred că mă ţin ăia minte și acum cum apăream dimineaţa, fără să ȋi anunţ și cȃntăream porţiile elevilor pentru a mă asigura că se satură ȋnainte de a merge la cursuri.
Și belele din internat, și necazurile elevilor externi, și ameninţările golanilor din zonă. Dar astea sunt probleme din trecut. Acum, totul este mai ușor, beneficiem de tehnică, de digitalizare, sunt sigură că voi gasi soluţii pentru elevii și profesorii care nu pot participa fizic la cursuri. Pentru elevii externi va fi cu siguranţă mai ușor să locuiască cu familia și să ne ȋntȃlnim online. Uzina sub aripa căreia se află liceul poate ajuta la dotarea acestora cu laptopuri.
În spatele porţilor ȋnalte de metal stă proţăpit un bodyguard, cu masca agăţată de o ureche. Îi explic că sunt noul director al liceului, ȋnsă nu pare prea impresionat. Face un gest vag spre clădire. Apăs clanţa, ȋnsă ușa este ȋncuiată. Mă ȋntorc să ȋl strig pe bărbatul de la poartă, dar acesta tocmai ieșea pe poartă și ȋmi strigă peste umăr: “Bine că aţi venit, de cȃnd aștept pe cineva să preia ȋn locul meu. Aici nu mai este nimic. Nimic! “
Traversez curtea pustie, apoi drumul pietruit care desparte liceul de platforma industrială. Pare la fel de goală. Unde o fi zumzăitul obișnuit? Aș vrea să aflu unde voi ţine diseară orele la profesională. Cȃţiva tineri vin spre mine, dar par grăbiţi să iasă ȋn bulevard. Îi opresc totuși și ȋi ȋntreb unde sunt birourile. Nu ȋmi acordă prea mare atenţie și ȋmi spun același lucru: “Era nevoie de director. Cineva trebuie să ȋnchidă ȋn urma noastră. Aici nu mai e nimic. Nimic!”
De undeva se aude vocea ochilor neȋnduplecaţi: “Toată lumea in bănci! Nu auziţi? Staţi liniștiţi la locurile voastre! Alo! Staţi liniștiţi la locurile voastre! Facem eforturi să asigurăm cȃt mai multe paturi ȋn spitale.”. Sunt tensionată; nu mai ȋnţeleg nimic. Care este rolul meu? Cum să livrez ore de calitate cu gȃndul la paturile din spital? Și, mai ales, cui să predau, cȃnd toată lumea pare să fugă ȋngrijorată? Să fi ȋnţeles ei ceea ce eu nu am deslușit ȋncă? Din staţia de autobuz de peste drum mă privesc cȃteva perechi de ochi. Sesisez un soi de milă.
Tresar. Se aud cioburi. Cioburile aduc noroc, se zice. Mda, am vărsat cafeaua. Ochii de mai devreme ţin un discurs. Nu, nu despre cursuri și politici educaţionale și empatie și digitalizare. Vorbesc despre numărul paturilor din spital. Renunţ la vis. Mă intorc la realitate și ascult tot interviul. Ne-a decuplat. Aș fi vrut să spun: a fost doar un vis…
