În dimineața asta, la 8, l-am văzut. Singur, tăcut, plutind pe seninul fără pată din bucata mea de cer, o creatură alb-argintie despicând invizibilul aerului. O clipă, mi-a bătut inima mai repede, ca la vederea neașteptată a unui iubit niciodată uitat. A dispărut rapid, cu tot cu solitudinea lui, într-un zbor care nu a lăsat nicio urmă. M-am bucurat tare. Pescărușii sunt aici, nu au plecat și nu vor mai pleca niciodată. Încep să le-nvăț umbletul prin aer. și mai învăț că dacă nu-i aud, nu înseamnă că nu mai sunt.

Azi noapte m-au trezit niște miorlăituri fioroase, de luptă. Mă ridic, buimacă, în capul oaselor și, în semiîntunericul din cameră, ce mi-e dat să vad? Două ditamai dihăniile negre, una pe pat (Monica mea) și alta pe covor, stând ghemuite de atac și privindu-se în amenințările pe care amândouă le slobozeau. Neștiutoarea aia străină a intrat pe geam că de, orice pisică moare de curiozitate. M-am ridicat încet, am dat draperia la o parte, am luat-o pe Moni în brațe să nu atace și i-am făcut cale liberă inconștientei străine, care s-a prins de schemă și s-a salvat. Apoi, Moni a fugit după ea, dar nu a mai prins-o. Baba mea bate tot ce mișcă-n curte. Ca azi dimineață, când iarăși urlete de groază. Un amărât triplu de frică tremura ca varga la 10 cm de fioroasa mea, care chiar că avea o mutră înspăimântătoare. Mă rog, l-am salvat și pe el, dacă nu cumva o fi fost aceeași pisică de azi noapte, care o caută cu lumânarea.

Așa, cu noaptea-n cap, am văzut un miniserial pentru tv, excelent: A Very English Scandal (2018, Stephen Frears), probabil cel mai bun rol ever al lui Hugh Grant. 3 seriale a câte 55 minute, care mi-au făcut deliciul dimineții. Surprizele au fost două: Hugh Grant (Jeremy Thorpe) interpretând la vioară un fragment din Hora staccato, acompaniat de maică-sa (interpretată de Patricia Hodge) la pian și, a doua, izbitoarea asemănare a personajului lui Grant (liderul Partidului Liberal) cu Prințul Charles. Umor englezesc. Sunt nedreaptă când spun că Grant a jucat excelent. Toți au jucat magistral. O distribuție pe cinste.

Atmosfera luxoasă a parlamentului britanic, unde bogații își trăiesc jocurile politice ca pe cele mai înalte mize ale vieții. Unde, de fapt, politica ESTE viața însăși. Poporul nu contează, contează mizele personale, puterea, orgoliul. Adevărul nu există sau, dacă există, el este lesne transformat în minciună. Ca peste tot în politică. O afacere amoroasă homosexuală de tinerețe ajunge să-i încurce, ani de zile, planurile celui ajuns lider al liberarilor, pe punctul de a deveni prim ministru. Adevărul este de partea amărâtului care a acceptat relația de amor, dar plebea nu are greutate, adevărul este al puterii. Amărâtul nostru încurcă atât de tare încât, la un moment dat, se hotărăște uciderea lui. Foarte bun dozajul dintre umor și seriozitate, ca și cel dintre comic și tragic. Scene de-un haz nebun, așa cum numai Hugh Grant, în stilul lui, poate face.

O oglindă a culiselor puterii (de pretutindeni), la fel ca în House of Cards, dar nu cu atrocitatea personajului interpretat de Kevin Spacey, ci cu galanteria specifică clasei educate a Marii Britanii. Rezultatul, însă, este același: politica este cinică și doar cinicii reușesc. Adică cei fără o Lege deasupra capului, fără un Tată. Fără Dumnezeu. Cei ca Thorpe, care clamează valori precum prietenia, adevărul, conștiința, iubirea dar care nu sunt ținuți în loc de ele. Repet: un Hugh Grant bestial.

Altfel, splendoarea interioarelor, câteva peisaje mirifice, umor cât cuprinde, gâdilatul la ureche al bine vorbitei limbi engleze, ploi torențiale, asasinate care dau greș, pub-uri cu mobilier lustruit de ani, cai de rasă și grajduri ale bogătanilor, plebe delicioasă, un film bun de tot, pentru o destinsă zi de vacanță.
Și acum, înapoi la realitate. Mi-e foame. Sunt 35 de grade. Orașul e plin de gunoaie.

Pisica s-a ascuns undeva, la umbră.

Citiți și In the Mood for love