„Mănânc numai mâncăruri albe: ouă, zahăr…grăsime de animale, viţel, sare, cocos…mucegai de pe fructe, orez, ridichi…paste, brânză…” (”Jurnalul unui amnezic”, Erik Satie)
Un personaj luxuriant – ”gentleman-ul de catifea”, cum era cunoscut în cercurile de apropiați, datorită celor 12 costumelor de catifea identice pe care le-a achiziționat și pe care nu a apucat să le poarte, Erik Satie (17 mai 1866- 1 iulie 1925) a fost un compozitor care ar fi avut multe de spus în muzica universală, dacă destinul nu i-ar fi fost potrivnic, punând un necruțător punct al existenței lui la 59 de ani. Sau Satie însuși l-a provocat, neglijând să se trateze de acea fatidică maladie (cancer hepatic) pe care o considera un eveniment pasager?
Un elev întârziat, care la 40 de ani studia împreună cu Vincent D’Indy şi Albert Roussel, Satie a trăit într-o modestă locuință în Paris, într-o sărăcie și o singurătate ”monstruoasă”, fără utilități (apă, gaz, curent), într-un spațiu în Arcueil, în care cele două piane suprapuse pentru a avea loc, câteva lăzi de scrisori și documente, un pat care împiedica deschiderea ușii de la intrare, formau întregul ambient.
De menționat însă în biografia lui sunt prieteniile cu marii scriitori și artiști ai vremii: împreună cu Georges Auric, Louis Durey, Arthur Honegger și Germaine Tailleferre, Francis Poulenc și Darius Milhaud formează „Grupul celor șase”, pe care îl va părăsi pe neașteptate în 1918. O relație trainică are cu Tristan Tzara, poetul de origine română, care fondase, împreună cu Andre Breton mișcarea dadaistă, la care aderă necondiționat. Pablo Picasso, James Joyce, Jean Cocteau s-au numărat, și ei, printre prietenii lui Satie în perioada sa bună, în care socializa și frecventa cercurile artistice și literare ale vremii.
Spirit boem, tentat de curentele avangardiste, Satie scrie inspirat de atmosfera artistică a vremii, inclusiv muzică pentru balet, dar și de propria viață, prin care, efemer, trece pictorița Suzanne Valadon, muza celor 12 Dansuri gotice – Danses Gothiques și după despărțire, Vexațiile (Vexations). Un muzician paradoxal: pe cât de furtunos era din punct de vedere sentimental, pe atât de melancolică este muzica lui, aducând cu muzica de meditație, ceea ce i-a determinat pe unii teoreticieni să-l considere drept părintele muzicii ambientale, afirmație care trebuie luată cum grano salis. Nu în cele din urmă, Satie scrie și pentru a se întreține, într-o cafenea, care a fost cu siguranță locul de unde s-a inspirat pentru fermecătorul său cântec în stil cabaret „Je te veux”. Valsul acesta l-a scris pentru Paulette Darty, o artistă renumită pe care Satie o acompania adesea la pian.
O mare prietenie leagă Satie cu Brâncuși, genialul artist care îi dedică o sculptură intitulată cu numele simbolic pe care i-l dăduse (”Socrate”) și cu care petrece în atelierul de sculptură din situat în vecinătatea lui momente de profundă încântare artistică – mai ales când apărea și Eliza (Lizica) Codreanu, care interpreta (dansa) pe muzica lui de balet, Gymnopediile fiind preferate.
”Creația lui și-a urmat drumul în istorie, revendicată fiind în continuare în slujba diferitelor estetici, rareori fiind apreciată într-o manieră directă, pentru ea însăși. În Statele Unite, mai ales, John Cage a adus un omagiu neîncetat muncii „indispensabile” de pionier desăvârșită de Satie, care, după ce fusese considerat un „bufon” sau un „mistificator” de compatrioții lui, devine muzicianul francez venerat de avangarda internațională. Dar lucrările lui, pe de o parte facile, iar pe de altă parte inimitabile, care sunt Gimnopediile și Gnosienele, i-au adus o popularitate autentică în sufletul marelui public, departe de orice revendicare postumă de „avangardism”. Satie nu era un creator cu vederi înguste: el manevrează de minune cuvintele, iar când vrea, se poate arăta a fi mare muzician. Iar dacă s-a aflat „într-o poziție periculoasă”, aceasta s-a întâmplat mai puțin în raport cu publicul, și mai mult în raport cu el însuși. Niciodată nu a renunțat cu adevărat să fie „marele muzician”, calificativ pe care îl reproșa altora atunci când îl alăturau numelui său, iar muzica lui nu a fost niciodată lipsită complet de necesitatea de exprima ceva din partea autorului ei, pentru că aspectul malițios nu face deseori decât să repete la nesfârșit negația. Nimic nu poate fi mai puțin popular și mai „populist” în sensul militant și anost al cuvântului ca anumite refrene din Paradă sau din Relâche, alături de o serie de lucrări scurte și pline de sensibilitate, ca Gimnopediile, care merită să-și cucerească statutul de semianonimat și confort de Clasici favoriți.”
(„Dicționar de mari muzicieni”, coordonat de Antoine Goléa şi Marc Vignal)