”Arta începe acolo unde începi să-ți exprimi personalitatea.” – Pablo Picasso
Picasso realizează primele tablouri la opt ani. În 1895 își începe studiile la Școala de Arte Frumoase din Barcelona, urmând apoi Academia de Artă Regală San Fernando din Madrid (1897-1898).
În vara anului 1901, la 19 ani, Pablo Picasso părăsea Barcelona și vizita pentru a doua oară Parisul punând la cale, cu ajutorul prietenului său Pere Manach, negustor de artă, prima lui expoziție personală care urma să aibă loc la faimoasa Galerie a lui Ambroise Vollard de pe strada Lafitte. Expoziția a fost deschisă în perioada 24 iunie – 14 iulie și a prezentat șaizeci și patru de lucrări care demonstrau că Picasso preluase și reinventase stilurile și motivele unor artiști moderni precum Van Gogh, Degas și Toulouse-Lautrec.
Portret cu dublă expunere a artistului spaniol Pablo Picasso (1881 – 1973), în 1949. (Foto realizată de Gjon Mili/The LIFE Picture Collection/Getty Images)
Una dintre picturile pregătite pentru eveniment a fost autoportretul pe care l-a numit mai târziu Yo Picasso. Odată cu acest portret, Picasso începe să-și descopere personalitatea puternică și inovatoare. E momentul trecerii la textura plină a perioadei sale albastre.
Aceasta a fost și prima lucrare menționată în catalogul expoziției și a fost concepută cu siguranță ca o piesă de intrare a pictorului pe scena mondială. Yo Picasso a fost realizat în iunie 1901, fiind primul dintre cele trei autoportrete ale acelui an și a confirmat numele cu care Pablo dorea să fie cunoscut ca artist, la un an după ce a renunțat la numele de familie al tatălui, Ruiz, și a ales numele de familie al mamei – Picasso, cu o rezonanță mai puternică.
Urmând tradiția impusă de El Greco, Peter Paul Rubens și Poussin, Yo Picasso îl înfățișează pe artist așezat în fața șevaletului său.
Autoportretul a fost cumpărat prin Casa de licitații Sotheby’s, în 1981 cu 5,8 milioane de dolari și în 9 mai 1989 cu 47,9 milioane dolari. În 1989 era cel mai mare preț plătit pentru o lucrare de artă vândută la licitație, după ”Irișii” lui Van Gogh vânduți în noiembrie 1987 cu 53,9 milioane de dolari.
Ultimul lui proprietar, unul dintre cei mai bogați magnați din transportul maritim internațional, rival în afaceri câteva decenii cu Aristotel Onassis, este omul de afaceri grec Stavros Niarchos.
Lucrarea a fost prezentată publicului din nou, în perioada 14 februarie – 26 mai 2013, la Courtauld Gallery, Londra, în cadrul expoziției „Becoming Picasso: Paris 1901”.
După câteva decenii, într-un interviu acordat la maturitate, Picasso puncta: ”Mă opun utilizării cuvântului anarhie în legătură cu munca mea – și oricui îl folosește. Nu sunt un anarhist. N-am fost niciodată. Munca mea este una constructivă. Eu construiesc, nu dărâm. Ceea ce oamenii numesc deformare în munca mea rezultă din propria lor neînțelegere. Nu este vorba despre deformare ci despre formare. Munca mea respectă legile pe le-am formulat eu însumi și la care am aderat. Fiecare are o idee diferită cu privire la ceea ce reprezintă realitatea și esența lucrurilor. Etichetele nu au sens. De exemplu, spui „roșu”. Ce este roșu? Există o mie de feluri de roșu” Arătând spre un bol plin cu fructe a continuat: „Ni s-a spus că aceasta este o portocală. Deci o numim portocală. Ni s-a spus că acesta e un măr. Așa că-l numim măr. Dar tu și cu mine ne uităm la ele și vedem obiecte diferite pe care le numim la fel. Eu le pictez și le abordez după cum intelectul meu o dictează și în forma în care îmi apar mie. Este un proces constructiv de la început până la sfârșit. Nu, nu sunt un anarhist. Cred în libertatea totală, da, dar supusă unei ordini, unui control și unor legi interioare”.
În 23 martie 2013, literele înalte de 2,44 m cu care a fost scris numele artistului au fost instalate alături de sculptura „Fără titlu” a lui Pablo Picasso din Daley Plaza, Chicago, Illinois pentru a promova expoziția „Picasso și Chicago” la Institutul de Artă Chicago.
Întrebat cum poate fi explicat modul neobișnuit în care alege să reprezinte lumea, (unei persoane instruite să vadă în lucrările sale mai degrabă o acțiune de deformare dacât una de formare a realității), artistul a răspuns folosindu-se de o anecdotă:
”Dă-mi voie să-ți spun o poveste. Imediat după Eliberare, mulți au venit în studioul meu din Paris să le arăt munca mea. Unii dintre ei înțelegeau și admirau, alții mai puțin. Majoritatea dintre domni, înainte de plecare, îmi arătau fortografii cu soțiile sau iubitele lor. Într-o zi, unul dintre ei a făcut o anumită remarcă atunci când i-am arătat una dintre picturile mele, ceva de felul „nu arată chiar așa, totuși” referindu-se la soția lui și a scos o fotografie de tip pașaport pe care mi-a întins-o. I-am spus: ”Dar e atât de mică soția dumneavoastră. Nu mi-am dat seama de asta din ceea ce ați povestit despre ea.” El m-a privit foarte serios: „Oh, dar nu e chiar atât de mică. Doar fotografia este foarte mică.” Picasso a râs și a concluzionat: ”Sună ca o prostie, știu, dar este adevărat.(…) E o chestiune legată de optică”.
„…mergem la Beaux-Arts. Ei încearcă să ne învețe totul, însă sfârșesc prin a nu ne învăța nimic. Ne pun să executăm copii după lucrările tuturor încercând să ne transforme într-un alt Velasquez sau într-un alt Goya sau poate într-un alt Poussin, însă noi rămânem niște nimeni. Arta începe acolo unde începi să-ți exprimi personalitatea.”
