Joe Cocker – You Can Leave Your Hat On

O fărâmă savuroasă de absurditate erotică – foarte rafinată de altfel – și un pic, doar un piculeț, voit perversă, melodia scrisă de Randy Newman, în 1972, pe când acesta era foarte tânăr – la doar douăzeci și șase de ani -, a fost luată în glumă la început, dar a devenit, aproximativ un deceniu mai târziu în interpretarea guturalului Joe Cocker, a naibii de serioasă. Într-atât încât a fost folosită în celebra scenă de striptease din Nouă săptămâni jumate, cel puțin la fel de explicită ca și cântecul. Cu toate că nu-mi pot reprima un zâmbet „în barbă”, nici pe departe de mine gândul de a pune cele spuse pe butucii ironiei. Pe postamentul desfătării însă, da!

Amestecând, cred că You Can Leave Your Hat On  poate fi unul din exemplele de deturnare a sensului original dat de compozitor, prin intermediul  regiei, a personalității și farmecului interpretului.

Nu suntem, cumva, atât de agreabil intoxicați – de către cel din urmă, să credem că bărbatul manipulator, învăluit într-o aură obscură de mister, un păianjen al seducției care-și întinde plasa prin invitații ademenitoare este, de fapt, el însuși victima?  Presupusa victimă, desigur, a iubirii și fascinației, a propriei plăsmuiri și puneri la cale?!

Iar ea – ce ironie iscusită –, cea care pare că seduce, este devorată la final cu tot cu pălărie… brrrr, bulversanto-captivant!

Spasmodicul, gâjâitul Joe Cocker, englishman-ul care a cutreierat  ca un nebun Anglia, America, Europa, Australia, m-a fermecat dintotdeauna. De câte ori aud You Can Leave Your Hat On nu văd și nu-mi imaginez nimic altceva decât acest bărbat dându-și sufletul pe scenă, așa cum l-am văzut în concert. În minunate frisoane și „chinuri”.

Nu-mi voi păstra niciodată „my hat on”, ci o voi ridica cu o respectuoasă boltă în fața lui.

Mai mult decât atât, …

Ray Charles și Lonnie Donegan au fost principalele influențe muzicale ale lui Joe Cocker, el formându-și primul grup – Cavaliers în 1960, iar la un an distanță altul – Vance Arnold and the Avengers, cu care interpreta, cu precădere prin barurile din Sheffield – orașul natal, cover-uri ale cântecelor lui Chuck Berry, Ray Charles, John Lee Hooker și alții.

Cu valoare de chix, primul său single în 1964, un cover al piesei Beatles „I’ll Cry Instead”, a determinat renunțarea la numele lui de scenă și formarea unui nou grup: Joe Cocker’s Blues Band. Nici acesta n-a avut viață lungă și, în general, anii 60 au fost pentru Joe plini de poticneli și căutări.

Și-a făcut o altă formație The Grease Band și l-a invadat, în sfârșit, succesul comercial atunci când o baghetă magică l-a atins și l-a împins în față cu „With A Little Help From My Friends„, un alt cover Beatles. Timp de treisprezece săptamâni a stat în Top Ten al UK Singles Chart ajungând pe locul întâi în noiembrie 1968.

E răscolitoare declarația lui Paul McCartney despre versiunea lui Joe Cocker: „m-a făcut praf, a transformat complet cântecul într-un imn soul și i-am fost întotdeauna recunoscător pentru asta!”.

Așa deci.

În 1969 a urmat, ca o furtună, primul turneu în Statele Unite și isteria festivalului Woodstock unde Joe Cocker și grupul său n-au putut fi „plantați” decât cu elicopterul…

S-a născut primul album With a Little Help from My Friends, al doilea Joe Cocker!, și tot ca o furtună, de mai mare intensitate și amploare, a urmat și al doilea turneu american numit Mad Dogs & Englishmen.

Da, era „mad”, intens, neîmblânzit. În timpul acestei petreceri mari și sălbatice (descrierea îi aparține bateristului formației) Joe Cocker a cutreierat într-un ritm infernal patru zeci și opt de orașe, a înregistrat un album live și a primit recenzii și aprecieri pozitive cu nemiluita.

Toate astea, însă,  aveau să fie plătite, pe măsură, cu bucăți mari din propriul sine, cu depresie și alcool în exces.

Nu a contat, când ești dăruit te dăruiești până la epuizare și se pare că pedala de accelerație a fost „blocată la podea” în toți anii care au urmat, până la marele final în 2014.

Europa, America, Australia, America de Sud au curs prin venele lui; s-a însoțit de monumentali: Phil Collins, Brian May, Tina Turner.

Cred că nimic n-a fost prea mult sau prea departe și hârâitul ăsta genial care își trata, pesemne, gâtul cu pietriș și nisip, după care se băga în priză (gestica lui a și căpătat un nume: „air guitar”) – ne-a dăruit albume și single-uri nepieritoare: I Can Stand a Little Rain, Jamaica Say You Will, Stingray, Civilized Man, Cocker, Unchain My Heart, Night Calls, Have a Little Faith, Hymn for My Soul, Fire It Up, Up Where We Belong, astea sunt doar câteva …

Copleșitor.

 

Citiți și Baila, Morena