Pământul ne-a hrănit tălpile, femeile mele, pântecul lui ne-a ostoit foamea, iar glasul lui ne-a inițiat în tainele feminității.
Noi suntem el, în pântecele noastre se naște viața și spiritul nostru, e spiritul fiecărui animal la care șamanii apelau în vechime.
Suntem rădăcini ale vieții și din noi cresc vlăstare. Tot ceea ce înțelegem și aflăm în fiecare viață se transmite mai departe noilor vlăstare. Cu noi se înalță imperii și cad. Căci avem suflul vieții. Învățați să vi-l folosiți cu responsabilitate și încredere! Mame, preotese, luptătoare, prințese și magiciene, tăcute, în fața cărora e nevoie să te închini.

FEMEI peste care divinul a suflat viață
Suntem oriunde pentru că simțim mult, adânc…și știm fără a auzi cuvinte. Suntem precum vântul , cald, rece, călător și nestingherit.
De câte ori te-ai gândit la a te cinsti pe tine că o Zeiță a vântului și a PĂMÂNTULUI?
Și cum ar fi dacă ai începe să faci asta, char acum, chiar de azi?

Ți-e frică de tine și de ceea ce ascunzi   învolburat în adâncurile tale?

Știi… draga mea, noi nu trăim și nu strălucim decât o singură dată, acum, aici în această viață- așa că ia și strălucește! Poate că om mai avea șanse la existență, însă nu lăsa pe mâine ce ai acum, nu lăsa pe viețile viitoare ceea ce ți-a fost hărăzit din naștere, acum, în această viață. Darul tău!

PUTEREA DE A CREA – dincolo de forfota vieții, dincolo de minunea pântecului tău.

Făcută din foc, aer, apă și pământputerea ta este colosală.

Și nu e vorba nici de concurență, nu e vorba nici de răstignire! Dacă noi, femeile ne-am respecta una pe altă mai mult, și drumul bărbaților noștri ar fi mai lin și felul lor de a se purta cu noi ar fi altfel.

Așa că respiră, oprește-te puțin și ascultă-mă, femeie de lut, peste care Duhul sfânt a suflat cu vânt divin. Celebrează-ți femeile din neamul tău, bucură-te de ele și nu mai fi în concurență!

O nouă lume apare- atunci când îți dai voie să fii tu, așa cum ești.

Respiră!

Oprește-te!

Cunoaște-te în singurătatea ființei tale, acolo în pielea în care îți pulsează viața, în adâncul venelor ce poartă tot ce ai de scos afară, în inima unde îți zace creația, pe buze unde literele capătă forma sufletului tău și vor să fie răspândite în lume, în rotocoale calde de râsete, blândețe și înțelepciune.

Poate că nu degeaba , în  PE CULMILE DISPERĂRII, Emil Cioran, vorbind de noi , spunea că:
„Adevăratele femei sunt acelea a căror prezența te face să uiți de probleme, idei, neliniști universale și chinuri metafizice. Născute aproape numai pentru iubire, ele își epuizează întreg conținutul ființei lor, în avântul erotic. Femeile iubesc mai mult decât bărbații și suferă mai mult decât ei.”

 

Citiți și Emil Cioran – În momentele când iubirea doare…