Nu prea sunt de acord, pe lângă alte motive ușor de dedus, cu împărțirea semenilor în clase religioase, adică: credincioși și necredincioși sau atei, religioși și agnostici pentru că  e doar corectă politic, dar reproduce viziunile antice și medievale care împărțeau oamenii în evrei și ne-evrei, în musulmani și ghiauri, în creștini și păgâni. Nu mi se pare normal să definim un om din perspectiva gradului de ”puritate” religioasă.

E un puritanism teocratic în spatele acestor definiții pe care îl simt supărător.

Nefundamentaliștii nu reușesc să împărtășească întru totul aceeași credință. Sunt variațiuni, disensiuni. Până și preoții au dileme și se mai înfruntă între ei. Sunt discuții înterminabile despre ce e eretic și ce nu. De la începuturile lansării unei doctrine religioase și până în prezent au fost tot felul de schisme, de modificări și de filtrări, de interpretări ale dogmei, de școli, de biserici diferite.

Cine și cum poate calcula, să zicem, gradul de creștinătate al cuiva? Uneori simt nevoia să spun că sunt creștină, mai exact să îmi exprim afinitățile cu lumea creștină, pe care o înțeleg în sens larg, ca civilizație. Fiecare înțelege, dacă nu e fanatic, condiția de creștin sau de musulman în felul propriu, nu după un canon sugerat din afară, nimeni nu ia ad-literam o religie în primul rând pentru că aceasta nu are o formă clar identificabilă: are prea multe straturi, dimensiuni și e un organism viu, nu e un obiect pe care să pui mâna. Nu e cult sectar, proaspăt lansat.

Corpul de credințe și trăiri al unei religii crește în timp, pe măsură ce fondează civilizație, se ramifică, asemeni unui copac vânjos. Te poți pomeni că nici nu vezi decât un fragment din el, frunzișul din planul apropiat.

Sunt banalități, nu insist. Ce vreau să spun e că nimeni nu poate calcula gradul de religiozitate al altcuiva.  Nici gradul de credință.

Nici nici măcar noi înșine nu ni-l putem evalua.

Unii vor să se identifice cu credința, alții cu necredința lor.

Omul contemporan poate fi, în medie,  ateu o oră pe zi, agnostic vreo două, liber-cugetător vreo trei, credincios vreo alte trei și derutat în restul timpului. Că el alege să spună: sunt ateu, sunt agnostic sau cu credincios e o chestiune subiectivă și care îl privește personal.

Unii preoți spun că doar pe calea revelației se ajunge la credință. Dar revelația e incomunicabilă. Atunci așa să fie.

Să nu ne mai scoatem atâta ochii, să creadă fiecare ce îi vine, cât timp nu deranjează pe alții.

O parte bună din mine e agnostică, o parte e creștină, o parte e musulmană și una, mai micuță, buddhistă.

O parte din mine e mistică, o parte e sceptică.  

Îmi pare rău să descopăr  că încearcă să se alieze cu mine în ură și resentiment oameni care cred că avem valori comune doar pentru că suntem de un gen, de un neam, de o religie sau de  o orientare ideologică. Nu, nu avem. Nu sunt de acord cu corectitudinea politică  pentru că e rasistă (împotriva albilor) și androfobă, plină de ură de clasă. Asta nu înseamnă câtuși de puțin că aș fi de partea misoginilor și a celor care vor să denigreze alte rase decât cea albă. Așa cum nu sunt de acord să mă asociez cu alte femei doar pentru că sunt femei și să înjurăm în cor ”păcatele bărbaților”, nu suport nici strigăturile misogine, nu mă încântă nici ideea de a condamna musulmanii sau ateii în coruri de așa zis creștini etc. Ura nefondată îmi repungă.

O religie sau o credință sau o morală se manifestă pe niște coordonate universale, au în vedere respectul pentru viață, în toate formele ei. Altminteri nu sunt ele respectabile.

Eu nu cred că ”ateii” sunt specia inferioară spiritual. Credinciosul din mine îl ține în brațe pe ateu. Ateul din mine îl alină pe credincios când suferă.

În pofida tensiunii intelectuale și a scepticismului obișnuit, reușesc să fiu pașnică și îngăduitoare cu tensiunile, cu limitele, cu ceea ce nu știu și nu pot. Nu alegem nici să credem, nici să ne îndoim. Asta e condiția umană, nu sunt opționale.  Nu putem alege să nu gândim.

Situația în care ți se cere să dai cu piatra în ce nu îți vine e grotescă. Ești nevoit să rămâi doar cu cei care nu ți-o cer.

Sigur că există motive de ură și de repulsie, dar numai individuale.

Sunt împotriva militantismului și prozelitismului.

Cu excepția prietenilor creștini, printre care și un preot, nu am reușit să mă înțeleg cu nimeni în materie de credință creștină, pentru că toți mi-au cerut să fiu împotriva altor oameni sau altor convingeri și credințe, ca să mi-o dovedeasc pe a mea. Dar eu nu am nimic de dovedit.

 

Musulmanii din anturaj mă lasă în pace, nu vor să mă convertească. Nu îmi cer să mă dezic de nimic, să mă bat cu nici un monstru real sau imaginar. Nu pretind că singura credință justă e a lor.

Teologii cu care am mai vorbit mi s-au arătat plini de ură ori la adresa ateilor ori la adresa musulmanilor și evreilor, cam ca acum câteva veacuri.

Așa se pierd, de fapt, toate religiile, prin instigarea la ură. E atât de evident că Dumnezeu nu poate incita la ură…

Dumnezeul meu e pace, libertate, adevăr, bucurie de a trăi și de a împărtăși, liniște, candoare, frumusețe, compasiune, dreptate. Uneori ura e inevitabilă, dar numai în cazuri particulare. Ura față de categorii umane și față de indivizi necunoscuți e tot ce poate fi mai rău. Ce e atât de greu nu proiectăm nimic asupra oamenilor, să îi lăum așa cum sunt, individual?

Citiți și Empatie