Studiile lui Piaget, care sunt cea mai bună referință în domeniu arată că există forme de empatie primară, care se adreseaza unor chestiuni vitale și forme de empatie mai complexe dintre care cele mai evoluate presupun, spune el, o înțelegere a paradigmei existențiale a celuilalt. De exemplu, dacă spun: ”mi-e foame”, ”mi-e somn”, tot omul știe cum e și, dacă nu e un tiran, are o reacție sensibilă de solidaritate, care îl face să îmi pună o ciorbă în față sau să mă lase să dorm. Iar dacă îi stă în putere, mă căinează. E simplu.

Celelalte forme de empatie, nu mai sunt atât de la îndemână. Pentru că nu există experiențe comune la care să se facă recurs, nici întru totul similare.

Fiecare trece tot ce îi e dat să trăiască și să simte printr-un filtru rațional, dacă gândește. Iar ceea ce înțelege, și felul în care decodifică realitatea, felul în care își concepe relația cu ea îi influențează și spectrul simțirii.  Lucrurile le trăim mai mult sau mai puțin dramatic și în funcție de modul în care le concepem și în care ne raportăm la ele. La această diferență se adaugă altele care țin de genomul fiecăruia, de tipul de temperament, de educație, de nivelul intelectual. Așadar, arată Piaget, empatia după care tânjim implică mecanisme de finețe, aptitudini și competențe raționale solide din partea celui de la care o așteptăm. Cu alte cuvinte, ne poate înțelege mai bine în plan sensibil cineva care gândește (nu neapărat asemănător) decât un ne-gânditor, la fel de sensibil.

Pe scurt, empatizatorul trebuie să fie inteligent, treaz și ”pe fază”: adică psiholog, și pun accentul pe LOG.

Empatia e gândire. Ea se mulează pe corpul unor simțăminte, dar nu ele sunt busola.

Mult mai rău face unui om care caută rezonanță o reacție implicată și bine intenționată, a cuiva care dă cu bâta în baltă, decât o replică cerebrală, rece și detașată a cuiva care înțelege. Nevoia de empatie nu e valabilă doar în situații de criză, ea e chiar una de comunicare propriuzisă. Vrem să ne facem înțeleși așa cum suntem. În nevoile primare sau în marile tragedii (doliu sau boala incurabilă) oricine poate fi un empatizator rezonabil, pentru că implică un tip de trăire nepersonalizată. Durerea pierderii sau foamea sunt universale.

Certificarea empatiei o avem în cuvinte și o avem atunci când evalăum că și noi și empatizatorul sau invers – și noi și cel care vrea solidaritate – ne aflăm în aceeași barcă, că ”suntem pe aceeași frecvență” că ne referim la ceva cu obiect precis, pe care îl recunoaștem simultan.

Nu știu dacă oamenii inteligenți sunt neapărat mai sensibili, dar ei greșesc mai puțin pentru că sunt mai puțin inadecvați, evaluează mai bine realitatea, fac mai puțin proiecții, sunt mai pe fază și atunci fac mai puțin rău.

Carlo Cipolla definea prostia în câțiva paramentri, dar insista că proprietatea ei cea mai remarcabilă este că face rău fără nici un profit.

Oamenii se plâng că nu au parte de empatie. Corect ar fi să spună: nu avem destule genii. Un prost de rând nu poate stăpâni limbajul, nu știe ce spune. El e bine intenționat, dar nu e în stare decât să facă analogii cu ce crede că a trăit el (ține împachetat în clișee) și livrează aceste pachețele. Prostul nu poate fi empatic nici cu sine și, uneori, asistăm la spectacole masochiste de toată tristețea, în care amărâtul se blamează pentru ce nu a stat în puterea lui, se iluzionează că e mai rău decât e sau se ia singur drept altcineva. Prostia presupune și multă inconștineță, e o formă de subiectivism deviant, prostul nu evaluează bine realitatea  a nimic din ceea ce nu e evident și concret. Nu recunoaște modele, dar operează cu unele, arbitrar. Speră ce nu e cazul și invers: nu știe ce ar putea spera, e dezorientat.  Într-o mare măsură prostia e lipsă de discernământ. Un om care nu se recunoaște nici pe sine într-o mulțime de caractere umane posibile nu are cum să știe cu cine are de-a face nici când e vorba de alții.

Empatia, în stadiile mai complexe, nu reclamă nici experiențe asemănătoare (un bărbat poate empatiza foarte bine cu o femeie care are o traumă post-natală), nici o gândire similară, nici sensibilități de același ordin, ci capacitatea de a obiectiva, de a re-a-li-za, de a vedea așadar o realitate subiectivă așa cum e ea, adică în mod obiectiv.

Empatia este contrariul proiecției.

Ea este forma cea mai înaltă de realism și luciditate de care dispune această specie. Ea face ”calcul diferențial”, vede neasămanarea, diferența dintre fiecare și fiecare, care se instalează imediat peste nivelul nevoilor primare.

Cel mai des ne ciocnim de mostre de falsă emapatie, care mai rău fac. Unii nu te lasă sa spui nimic fără să aibă pretenția că au trăit același lucru. Imediat se descurcă să te ignore și să vorbească despre ei.

Este deosebit de enervant, indiferent cine suntem și ce tensiune sau problemă sau bucurie am avea de împărtășit, să vedem că interlocutorul confundă empatia cu  pornirea histrionică (și cam solipsistă). Nu, nu vrea nimeni mostre de histrionism. Nu avem novoie să îl vedem pe X afectat sau lăundându-se că a trăit același lucru. Nu avem nevoie să vedem că se dă în spectacol cu simțirea lui, nici măcar că îi pasă, ci că înțelege singularitatea, particularitatea experienței noastre.

Un ”și eu am trăit la fel” e contra-emaptic, te anulează ca ființă unică, îți minimalizează experiența.

Sigur că există instinctiv pornirea de a fi mai empatici realmente cu oamenii de un soi cu noi, dar și pentru asta e nevoie în primul rând de obiectivitate, e cazul să știm cine ne e seamăn. Trebuie să elucidăm cine suntem, cum e realitatea, să putem discerne între nenumărate profiluri, niveluri și tipologii umane.

Nu oamenii afectabili, impresionabili și implicați inspiră încredere, ci cei inteligenți care înțeleg datele particulare.

E o greșeală să credem că empaticul e un impresionabil. Nu. E doar un tip inteligent.