FLORIN MUGUR (7 februarie 1934, București- 9 februarie 1991, București) a fost un poet de o factură specială, autorul unor versuri care nu s-au bucurat de popularitate, fiind considerate de către majoritatea cititorilor, ca greu accesibile.
Şi la ce bun onoarea şi la ce bun se-nchide
grădina pe curajul tău nebun
la ce bun cerul scurt care ucide
zărit deasupra glumei sfârşite – la ce bun
 
şi la ce mâine şi la ce jivine
la ce zbor de gândac lătrat de câini ?
S-au şi urcat furnicile pe tine
fierbinţi, cu lumânările în mâini.
 
La ce dezordine, la ce distrugere bătrână
pe care uluit încerci s-o spui
ca şi cum prinţul cu o carte-n mână
şi cartea arde şi nu-i pasă nimănui
 
ca şi cum nu e ultima grădină
sălbăticindu-se de-atâta fum
ca şi cum pietrele din cer, ca şi cum vina
de-a nu putea s-ar şterge, ca şi cum
 
dac-ai vorbi şi-ai spune te-ai mai putea salva
ca şi cum înc-ar fi speranţe, ca şi cum
i s-ar schimba culoarea sângelui cuiva
când te-ar vedea pe moarte, ca şi cum
 
rostind fragmente de făpturi divine
strigând neghiob nume de stele şi de câini
n-ai mai vedea cum urcă furnicile pe tine
lucioase, negre, roşii, cu lumânări în mâini. (Întrebări seara)
În același timp, o parte a criticii literare a apreciat profunzimea estetică a unei amărăciuni fără de leac, care părea că-l ține prizonier dintotdeauna, pe acest bărbat scund, cu o expresie de damnat resemnat, ce dădea impresia că pășește printre contemporani, asemenea unui insomniac.
Mugur a lucrat ca redactor la editura bucureșteană „Cartea Românească” , dovedind gust sigur și profesionalism în detectarea manuscriselor care contau cu adevărat. A realizat două volume de convorbiri (cu scriitorii Marin Preda și Paul Georgescu), absolut remarcabile sub aspectul contribuției la biografiile intelectuale ale celor doi, cărțile respective reprezentând (fiecare în parte) adevărate spectacole de idei.
A publicat și un roman ( care nu a trecut neobservat), intitulat „Ultima vară a lui Antim” (1979), subtilă critică la adresa exceselor stalinismului târziu.
Şi despre poezie ce crezi
mă-ntreabă cineva. Nu ştiu. Uite
mânânc tot mai rar vişine
urc anevoie scările – şi nici măcar
nu-s alte scări. Nu-i nimic, spune
tot ce atingi se face poezie.
Da de unde ! Era aşa dinainte.
Şi pentru că mi-ai adus aminte, uite e momentul să nu mai ating nimic –
 
îmi ţin mâinile tremurătoare-n aer
departe de mine
de parc-ar fi bolnave de boala copiilor
şi să nu-mi spui mie
că aerul le sărută –
nu le sărută nimeni
 
nici măcar dracul cel frumos
nu le mai sărută
nici mama dracului, săraca. (Interviu)
Filolog ca formație, Florin Mugur a lucrat pentru scurtă vreme în învățământul preuniversitar, predând în două localități ale județului Argeș. A fost însă o experiență, care l-a convins definitiv, că nu era făcut pentru un asemenea rol. Poetul a creat un limbaj arborescent, aspru, coșmaresc și totodată abstract, care amintea de elegiile unor creatori damnați, sau de pasajele biblice descriind păcatul , pedeapsa sau căința.
Puțini l-au înțeles, dar cei care au reușit, au descoperit în spatele aparentului limbaj incifrat (ori- poate absurd), o suferință imensă, mereu gîlgîind, ca o rană niciodată cicatrizată. Viața personală a lui Florin Mugur a stat sub semnul unei dăruiri exemplare față de soția sa Iulia, pe care a considerat-o- unica sa rațiune de a fi. Aceasta suferea de insuficiență renală (ca urmare a unei sarcini pierdute), iar anii care au urmat de la acest trist episod, au fost dominați de spectrul bolii, cenușiului, tristeții continue.
Totul s-a prăbușit în vara anului 1989, atunci când soția sa a murit, iar din acel moment, Florin Mugur s-a simțit ca un fel de naufragiat pe o insulă stranie, de unde nu a mai dorit însă niciodată să se salveze. S-a retras cu totul în sine, cultivând amintirea femeii iubite, singura pîlpâire de viață care-l mai ținea legat de pământ. Depresia și excesul de somnifere au contribuit la fragilizarea continuă a spiritului unui om, care căuta să salveze aparențele, ori de câte ori interacționa cu semenii.
În spatele unui zâmbet șters, se ascundeau cratere uriașe, pline de lavă incandescentă. Florin Mugur s-a sinucis în cele din urmă. Evenimentele din decembrie 1989 au fost receptate de el ca un șoc, deși social , nu fusese un aparținător al elitei politice dominante a fostului regim.
Dar structural el era un om de Stânga (și un antifascist energic) visând (ca și unul dintre prietenii săi- Paul Georgescu) la o societate comunistă de factură umanistă, în cadrul căreia, toleranța și înțelegerea față de semeni, să completeze în chip fericit, un fel de domnie a Rațiunii. Ceea ce vedea el imediat după căderea regimului Ceaușescu- îi părea a fi un fel de circ grotesc.
Nervii i-au cedat, sentimentul eșecului l-a prins în angrenajul său necruțător și în cele din urmă, l-a strivit. Un alt șoc peste care nu a reușit să treacă în totalitate l-a reprezentat uciderea accidentală a tatălui său, lovit mortal de un camion.
Florin Mugur era de origine etnică evreiască.
                                                                                  Frumoaso
mersul tău prin iarbă
și felul cum te uiți în treacăt la mine
și iarba care s-a înălțat
la un metru de pământ
să te urmărească de-aproape
zăpăcită de pofte

aș vrea să scriu despre tine
frumoaso
dar hârtia alunecă
de parcă-aș fi așezat-o
pe-o moviliță de cireșe coapte