(n. 4 martie 1678, Veneția, Italia d. 28 iulie 1741, Viena, Austria)
Vivaldi – Il prette roso (preotul roșu, după culoarea părului!), întruchiparea barocului muzical italian, compozitorul prezent în fiecare anotimp, muzicianul care, în ciuda unei sănătăți șubrede, a dat deoparte datoria ecleziastică și s-a dăruit muzicii, în special compoziției. Cu o viață care a sfidat normele, Antonio Vivaldi și-a urmat calea cunoscând consacrarea, în mai toate genurile muzicale, și o recunoașterea internațională fără precedent la vremea sa.
Simbolul creației sale rămâne seria celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, Vivaldi fiind recunoscut drept cel care a dat strălucire genului concerto prin combinații de instrumente, armonie și ritm cu totul imprevizibile, de geniu.
Am perceput Anotimpurile lui Vivaldi ca fiind însăși VIAȚA noastră, și nu mă gândesc doar la curgerea ei în succesiunea știută, ci și la amestecul ”anotimpurilor” în orice trăire cu adevărat intensă, ce o poate marca atât de profund încât îi poate schimba ordinea, după toamnă putând veni iar vara, sau după primăvară direct iarna … într-o spirală spectaculoasă în care surpriza, eșecul, iubirea, durerea și speranța sunt volute uluitoare, nesfârșite.
PRIMĂVARA – surprinsă cu gingășie de violonistul Itzhak Perlman
VARA – în furtuna pasiunii violonistului Ara Malikian
TOAMNA – cu maturitatea tânără a violonistului David Garett
IARNA – în viforul nestăpânit al violonistei Vanessa Mae
Citește și La Campanella
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
