Poate fi oricine. Poate lua orice formă și orice conținut. Cu atitudinea, parfumul și eu-ul acordate perfect.
Știu, am mai spus-o, dar curge zilnic, înnoit.
Poate fi Beethoven, Eros Ramazotti, Schubert, Queen, Vivaldi, Beatles, AC/DC, Whitney Houston, Carlos Gardel, Guns n’ Roses, Bach, Vaya con Dios, Chopin, Paganini … și numai Dumnezeu mai știe cine. Pentru că este creația lui.
Astăzi – La Campanella!
Concertul nr. 2 al lui Nicolo Paganini stârneşte fascinaţie cu linia melodică susținută doar printr-o virtuozitate sine qua non. Paganini supune muzica unei dibăcii aproape dureroase, efectul compozițiilor sale fiind asemenea celui obținut în urma unei alergături pătimașe printre obstacole de neimaginat.
- foto tomplay.com
Popularitatea concertului este datorată finalului – La Campanella. Renumit pentru pasajele sale solo complexe și sclipitor de exigente din punct de vedere tehnic, își trage (re)numele de la cântecul popular italian numit „La campanella” prin impresia sonoră a ”clinchetului” de clopoței. Desăvârșit în 1826, concertul a avut premiera în anul următor la La Scala din Milano, cu compozitorul însuși ca solist.
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
