vine un timp când metale ignobile se reped unele-n
altele agitând steaguri din oase înfășurate-n zdrențe de carne
iar piepturi de porțelan mai subțire
ca surâsul Giocondei
ies din corsete și scandează pe străzi nume celebre
de foste viitoare femei neștiute
când crești copii rezervele de cuvinte
se epuizează cât ai spune apă
iubire pace albine
și-atunci o pasăre de metal inima-n gol
ți-o rostogolește și-o strânge
ciulin negru-n plăsea moartea se
autopolenizează în rezervoare
de sânge
la recoltat de lumină
unde te duci
cine să vină?!
foto credit sursa
facem exact pe dos de cum scrie cartea
plecăm în loc
să rămânem și ne legăm c-o funie udă
de vânturi sperând că
ce nebunie
alte ființe mototolind lumina sub petale de tălpi
vor zdrobi tăciuni și unele veri mai fierbinți
când murim în avans, iubim cu întârziere și
fluturăm furioase batiste… Citește și facem exct pe dos
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.