„Femeia care are umor este o comoară, dar femeia care este frumoasă și are umor este o putere!”
Nu mai rețin cine a spus-o, dar mie mi s-a întipărit perfect în minte, fiindcă sunt întru totul de acord cu enunțul de mai sus. Mi se spune des, „tu poți”, „tu ești puternică”… Repetându-ți-se asta, mai ales de către cei apropiați ție, chiar începi să te și vezi așa; sau cum îmi spunea cineva, cândva: uneori e bine să crezi unele lucruri! – chiar avea dreptate.

Dincolo de aparențe, dincolo de certitudini, eu cred că super puterea mea este că pot să râd de mine, de durerea mea… de ofurile mele, un fel de râs cu plâns, balegă de mânz.

Mai cred că, în fiecare dintre noi zace o putere anume, dar care se activează doar atunci când zici „nu mai pot”, atunci când realizezi că nu ai altă opțiune decât să fii așa: Puternic(ă)!
Eu am fost mereu o rebelă, o libertină în sensul cel mai frumos (liber nu înseamnă și disponibil din punctul meu de vedere, când tu de fapt nu ești deloc disponibil) am fost și sunt o adeptă a stilului hippy, copilă fiind mă urcam în toți copacii… (mergeam la școală cu ciorăpei de rezervă în ghiozdan, fiindcă pe cei dați de mama, sigur mi-i rupeam în genunchi și ca să n-o încasez, aveam strategia asta), nu am ratat o oră de sport, inclusiv în liceu fiind iar în școala generală eram singura fată care se urca pe frânghii în sala de sport, eram eleva care nu rata vreo excursie, tabără sau altă activitate școlară sau extrașcolară (mulțumesc alor mei), eram „tonul” la propriu și la bune și la mai puțin bune…, dar nu m-am considerat mai puternică decât o inimă putere ce sunt și azi, nici n-aș avea cum.

Cu alte cuvinte, iubesc pantofii stiletto, rochiile mă definesc, dar când îmi cumpăr adidași sentimentul este orgasmic!

Fără să știu când și cum, viața m-a luat pe valurile ei într-o perioadă în care eu încă jucam „elastic” și săream coarda și dintr-o dată m-am trezit că aveam 20 de ani și nu știam exact ce să pun în ciorba asta… Dar ce zic eu valuri, că mă aflam într-un veritabil tsunami, care mă lua pe sus din toate direcțiile. Atunci nu știam de căutare pe Google, cum nu i-aș fi dat eu un #search, „cum să te faci copil la loc”, dar eu eram deja copil cu copil și de-atunci și până în zilele noastre sunt tot așa, adică pe val, slavă lui Dumnezeu pentru toate! O mamă pe valurile vieții.
Cu această ocazie am învățat să vâslesc, să înot, să plutesc, să mă țin pe linia de plutire, adică cam tot ce ține de echilibristică. Credeți că toate aceste valențe se dobândesc la naștere? Sau că ți le dau ursitoarele…eu nu cred! Pe toate acestea ți le predă viața, zi de zi și vrei nu vrei trebuie să le înveți.
(„Trebuie” ăsta nu-și are locul aici, pentru că în viață doar trei lucruri trebuie: papa, piși, caca! Așa că o să-l înlocuiesc cu „n-ai de ales”).
Așadar, viața, mai devreme sau mai târziu, te dă dea dura, te dă cu capul de pereți și te tăvălește prin noroiul neștiinței. Si atunci ce faci? Păi ce-am făcut și eu…plângi. Am plâns de m-am uscat pe picioare, plâns de-ăla în cascade și cu muci, până mi se udau chiloții efectiv ( de la plâns…din păcate). Și nu de puține ori am închis uși, lângă care m-am prelins ca o dâră de sânge, pe care n-o mai poți pune la loc în vena ei, nevăzându-mi mai departe rostul vieții.

din arhiva personală

Majoritatea știm că acea zi, noapte sau clipă…vine nepoftită, poate veni când ți-e mai cald și mai bine, când plutești mai nepăsător pe norișorul tău și arhanghelii îți cântă suav din harpă, dintr-o dată zbaaang, taman atunci îți pică și ceru-n cap. Știu cum se simte „colapsul” ăsta, nu zic că este ușor ba dimpotrivă doare cumplit, pișcă, ustură de durere, dar nu este imposibil de depășit. Pot spune asta tare și răspicat, ridicându-mă drept în picioare așa cum am făcut în prima mea zi de școală. (Copii, scoateți matematica, ne-a zis tova! Iar eu copăcel din prima bancă, după ce m-am anunțat frumos ridicând două degețele, am rostit: care tovarășa, ălea cu linii sau ălea cu pătrețele?!) Oh, înger, îngerașul meu…cum m-aș putea revanșa eu?!
Sigur că plânsul are rostul lui, nu se poate fără. Furia are și ea rostul ei. Acești doi zidari pricepuți, vor meșteri la noul tău #tu. Nu zidari, arhitecți efectiv! Daaa, renovarea începe cu tine și promovarea la fel. Abia pe urmă înțelegi ce vrea să spună Dan Bitman, când îți spune că primăvara începe tot cu tine, fiindcă abia atunci te vezi înflorind cu adevărat și înțelegi și versurile…

Și, în timp ce șlefuiesc acești doi meșteri la tine, începi și tu să te vezi cu alți ochi, iți vezi aripile crescându-ți la loc și cum ți se pun țiglele pe casă. Începe transformarea ta! Adică, cum se face asta? Simplu. Te ridici și pur și simplu faci un duș, sufli nasul și pleci în lume. Lumea mea, de exemplu, este în parc, la câțiva pași de cuibul meu, apoi ea se întinde peste câmpii, traversează o pădure și urcă până la munte, unde ajung în 25 de minute cu mașina. Ajunsă în lumea asta, unde-s tot eu cu mine și mult aer, chiar ozon, încep să mă cert. Furia mă ajută s-o fac, dacă plânsul m-a adus până aici. Și mă cert, mă rușinez și mă căiesc apoi. Mă căiesc pentru toată neputința mea de a înțelege, de a accepta…

După ce nu mai am ce plânge, mă iau în brațe, cu brațele mele, mă uit la mine și la inima mea, cu ochii sufletului și văd o copilă. O copilă se uită la mine cu ochii mari, negri… și se cere luată în brațe. Vrea să se joace, vrea iubită, alintată și mai ales vrea băgată-n seamă! Și atunci, ca după o baie rece la presiunea furtunului, mă cutremură imaginea și brusc ieșită din ceață, realizez cât de mult rău am fost capabilă să-mi fac, prin stângăcia mea de a nu știi cum să reacționez uneori și atunci încep să mă iert.

Mă iert și mă creditez cu toată convingerea mea că pot, că merit mai mult, mai bine, mai frumos și respir. Respir așa cum se respiră cu adevărat.
Respirația nu-i o glumă, este chiar viața. Cum respiri, așa trăiești. Numai că noi nu știm nici să respirăm corect, drept pentru care nici nu gândim corect, respectiv nici cum să trăim cu adevărat nu știm… De la respirație încep toate, nu? De-acolo să renaștem și noi! Plămânii noștri vor să funcționeze la întreaga lor capacitate, iar ozonul face minuni. Odată inspirat corect, ajunge fix la creier și îi spune ceva de genul: „Fraiere, reset”!

Imediat după comanda asta, creierul se reorganizează. Inimioara, sătulă și ea de atâta convalescență, aruncă cârjele, le lasă ca pe niște vreascuri acolo în pădure sau pe câmpii, desface bandajele, se uită într-o oglindă în care-și vede viitorul, își privește cicatricile ca pe cele mai prețioase accesorii unicat și mai zveltă ca oricând, face o piruetă pe vârfuri, începând să bată pe ritmuri de rumba, salsa, bachata, așa cum fac și eu, doar m-ați văzut în poze. După ce am ajuns în acest punct, bucuria existenței mele instalată în starea ei cea mai pură înlăuntrul meu, nu mă mai poate părăsi, dimpotrivă. Este într-un continuu crescendo mod, fiindcă tot puținul meu s-a transformat în mult.
Din această cauză, nu mai poate avea loc nicio nepotrivire în viața mea. Piesele mele se îmbină perfect de-acum. Știu cum să le iau! Mai întâi cele care definesc colțurile, apoi marginile…ca la un puzzle. Unde nu am încă piese, spațiile vor rămâne goale. Am renunțat să mai forțez să se încadreze piesa care „seamănă”, „aduce” cu cea potrivită, dar nu este… tot așa cum nu poți forța niciun picior să se potrivească în pantoful Cenușăresei.

Mie mi s-a demonstrat cu vârf și îndesat că sintagma „merge și-așa”, nu are aplicabilitate în viața mea. Piesele de umplutură, mi le cunosc chiar dacă le văd și numai cu coada ochiului, le știu locul cu exactitate. Hai, aruncați-mi piese pe jos, vă rog! Le așez frumos la loc, fluierând. Eu am învățat cum să fac asta cu ușurință, dar am plătit scump, în ani de viață. „Vând greșeli, am auzit că costă scump”… Pe când alții sunt adevărați maeștrii care stăpânesc „arta jocului”.

Mai sunt unii care fentează, știu ei niște trucuri, sau alții, care reușesc sa-și facă jocul pe bâjbâite fără să aibă habar de reguli ori au norocul ăla chior. Însă mai sunt unii, așa ca mine, care sunt cei mai împliniți. Plini de julituri, cu cicatrici și urme de la atâtea căzături pe care și le privesc cu drag și de care râd cu poftă, povestindu-le altora cum s-au întâmplat.

Abia atunci devii puternic, când poți să râzi cu poftă de propriile belele!

Aceștia din urmă, au reușit să se ridice singuri, de-acolo de unde au fost abandonați de cineva sau de o situație anume, însă au știut să-și primească vindecarea venită nu doar din voința lor de a se vindeca ci și sub forma unui cuvânt bine plasat, o mână întinsă la timp, un îndemn, un telefon neașteptat de la un prieten vechi, o bătaie de aripă, un miros de floare, un apus, un răsărit, un hohot de râs, un pahar cu un vin bun…ș.a.
Nu poți savura dulceața vieții fără să-i fi simțit amarul și acreala! N-ai cum. Nu te poți bucura cu adevărat de viață, altfel… Nu știu cum e la voi, dar la mine așa a funcționat. Și aș fi fost seacă, lipsită de conținut, fără încercările din viața mea. Apoi lucrurile făcute de mintea și mâinile mele, cu trudă și sudoare sunt cele cu adevărat dătătoare de satisfacțiile cele mai mari.

Aprecierea, mulțumirea și împăcarea cu tine vin din reușitele tale, obținute prin forțele tale proprii: mintea ta, dedicația ta, voința ta, forța ta, talentul tău, credința ta. Eu, dacă nu-l aveam pe Dumnezeu în mine și cu mine, mereu, eram nimic, adică nu mai eram de mult…

Dar dacă printr-o conjunctură oarecare, curiozitate, rătăcire, plictis, simpatie, poate iubire… m-ați citit până aici, dați-mi voie să vă mai spun doar atât: Dacă eu pot fi așa cum sunt astăzi, atunci cel puțin așa, oricine poate să fie, ba chiar mult mai mult! Iar mult mai mult veți fi, dacă alegeți să #fițiiubire!

Citiți și despre Marguerite Duras…