Și tăcerea e un dar… chiar și atunci când nu știi exact ce vrei să înlocuiești din viața ta, chiar și atunci când nu-ți mai ajung zidurile cetății sufletului, vrând să le îndepărtezi cu palmele, fiorul gândurilor nespuse de „celălalt” readucându-te la viață… trăiești și iubești să iubești, asculți fără să vrei spațiul ce ne desparte, lăsându-ți degetele ușor întoarse spre sine să-ți liniștească oceanul de înspumatele trăiri. Când cineva te iubeşte cu adevărat, ştii cu fiecare respiraţie a lui… precum valul marii, el va uda mereu malul picioarelor tale!

Nimeni şi nimic nu-ţi poate da certitudini în dragoste. Vrei confirmări? Ascultă glasul celuilat şi vei ştii dacă cu adevărat te iubeşte. Inima mereu răstălmăceşte adevărul celuilalt, sufletul fiind cutia sa de rezonanţă – însă, cu cât mai mult culegi din mirosul lui, cu atât vei „învăţa” să uiţi să discerni ce este plăsmuire şi ce poate fi considerat adevăr general valabil altora, ca şi când cele două suflete devin o singură entitate ce-şi cântă dragostea.

Fără portativ nu există iubire, fără două suflete e doar plăsmuire. Dimineţile au savoarea lor, chiar şi atunci când ştii că sunt întâmplări ce au fost programate şi cărora trebuie să le faci faţă, tot cu zâmbet dau bineţe timpului ce-mi curge prin vene… ziua ce tocmai începe este o alta filă nescrisă căreia aş vrea să-i dau viaţă – înmoi peniţa sufletului cu încredere în propriul destin, cerneala inimii fiind liantul perfect cu care sentimentele ştiu să mă înfăţişeze în faţa celor ce contează cu adevărat, fiind eu însumi doar atunci când viaţa mă inspiră autentic, pentru a vrea și a putea, mai întâi conjugând a visa, a vibra, a fi… viu.

În fiecare din noi viaţa îşi cântă notele, sufletele fiind portativele ce dau glas fiecarui destin în parte. Puterea cuvintelor se topeşte în faţa inimii, nu o poţi păcăli, amăgi, înşela… limbajul străvechi al tăcerii, al iubirii, al sentimentelor lăsate libere transformă în magie spaţiul dintre cei ce ştiu să-şi vorbească în tăcere. Săruţi în armonie iubitul fără să ţi se ceară, atingi şi alini cu gândul curat sufletul acestuia, limbajul dincolo de cuvinte, fiind limbajul minţii şi mai ales al inimii. Când iubesti fă-o în pace şi armonie, preţuind liniştea ce-ţi încarcă şi-ţi umple amfora sufletului. Atingerile dintre suflete sunt cele mai frumoase… vibrante, având parcă culorile aurorei boreale, mișcă corzile vocale ale destinului răsturnând adesea vieți ce păreau pecetluite pe vecie!

Devenind oameni mari, uităm să ne acceptăm așa cum suntem, neînțelegând neîmplinirile decât prin filtrul altora ca noi. Nu există vină pentru neputința dragostei, timpul se scurge implacabil îndepărtând inexorabil pe oricine nu se ține lipit unul de celălalt. Ce ne schimbă? De ce dispare prospețimea sufletului? Ce ne împiedică să nu pierdem frumosul din noi? Cât stricăm din relațiile cu ceilalți încât să uităm iremediabil din frumusețea cu care ne vedeam odată prin ochii lor? Nu e greu, pur și simplu simt că uităm din visuri pe pervazul vieții, înrăindu-ne inexplicabil. Grijile ne schimbă iremediabil și poate lipsa motivațiilor ne golește de esență, uitând să ne reinventăm odată cu schimbările anotimpurilor din astă viață… oricâte lucruri frumoase avem… și oricât de mult am fi noi în stare să arătăm ce-i mai bun în noi, până la urmă contează reavănul inimii din care ne hrănim, cernoziom al sufletului ce-și desăvârșește destinul într-o viață de om.

Sufletul desenează instinctiv dincolo de real.

Mai rămâne doar să căutăm pașii potriviți vieții care mocnește….

Victor Bucur

Citiți și Ce faci când nu iese soarele pe ulița ta?