veghe
somnul nu se mai dă nopții, femeia
veghează copaci în picioare sub oasele ei
pe treizeci și trei de rânduri
stau în mâini ceasuri despuiate de timp
desprind ele de pe sâmbure pulpa și, descântată
apa curge din buzunare
se știe, femeia care veghează nu mai tresare
cuvinte decapitate se zbat, cât răgaz
să le dau chip
dar voce?
foto painting – Man with his Head Thrown Back, 1919 –
Visions of Chagall: Seeing a new world
scoasă din minți ca sabia din teacă
vibrează scurt și retează
grumazul ferestrelor. știam
cât e de necruțătoare lumina, le pizmuiește – ele văd
lumea, la rândul lor, îi râvnesc
tinerețea. reciproce invidii nasc vrăbii pe stradă
și felinare
chioare. Citește și ferestre din care gâlgâie marea
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
