ferestre din care gâlgâie marea
scoasă din minți ca sabia din teacă
vibrează scurt și retează
grumazul ferestrelor. știam
cât e de necruțătoare lumina, le pizmuiește – ele văd
lumea, la rândul lor, îi râvnesc
tinerețea. reciproce invidii nasc vrăbii pe stradă
și felinare
chioare.
după ce-a sprijinit casa, degetul
meu mare – și el retezat – se
expediază singur într-o scrisoare fără timbru poștal
dacă le număr, marea-i făcută din miliarde sonore
spinări suite pe-o spinare de cal
dii, casă a mea cu ferestre din care gâlgâie marea!
foto sursa
în pervazul somnului bat ciocane de apă
reacții în lanț și tentația sincerității se aprind
ca focul în teracotă ardem
mocnit ghemul se deapănă
cu mult mai lent dacă punem la temelie
mici fabulații compensatorii ca atunci
când faci subzidire și injectezi orice gol cu ce ai mai bun… Citește și tentația sincerității
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
