La sfârșitul unei lungi, și, aparent, liniștite veri, ziarele anunțau dispariția fiicei premierului britanic Herbert Asquith.

Titluri ca ”Fiica Premierului, dispărută”sau”Domnișoara Asquith în pericol’‘ inundau primele pagini ale marilor publicații.

Dispariția a fost raportată la secția de poliție din Cruden Bay, unde familia primului ministru își petrecea vacanța.

După căutări intense, Violet Asquith a fost găsită zăcând pe iarba udă a coastei scoține. Nu părea rănită, dar era inconștientă. A fost chemat de urgență un medic, și, după numai câteva minute de la sosirea acestuia, pacienta își revenise.

Dar zvonurile au continuat. Fusese un accident sau Violet Asquith încercase să se sinucidă?

Premierul a încercat să pună capăt poveștii, spunând că se făcuse întuneric și fiica sa se rătăcise. Presa a încetat să mai dezbată subiectul, dar mulți au rămas sceptici cu privire la povestea premierului.

Misterul a rămas în interiorul familiei Asquith, dar acum povestea capătă o nouă însemnătate datorită unor noi documente publicate. Este posibil ca incidentul să aibă vreo legătură cu dragostea Violetei pentru Winston Curchill?

”Nu este suficient să facem tot ce putem, câteodată trebuie să facem și ceea ce trebuie!” – Winston Churchill

Violet l-a întâlnit pe Churchill în aprilie, 1907, la Taplow Court, lângă castelul Windsor, reședința de pe Tamisa a celebrei doamne Desborough.
Cu 12 ani mai în vârstă, și încă necăsătorit, a făcut-o să simtă un sentiment de atracție de nedescris. În cercul lor social și politic, Churchill și Violet Asquith s-au cunoscut și au interacționat. Se știe că Violet a avut o admirație profundă pentru Churchill și era foarte influențată de personalitatea și discursurile sale. 

Au continuat să se întâlnească la baluri și serate. Era izbitoare asemănarea dintre cei doi, de la felul cum gândeau, până la felul cum se exteriorizau. Tânăra îndrăgostită, căzută iremediabil sub farmecele inteligentului Winston, vedea în el o proiecție a propriei personalități, un fel de oglindă în care se privea cu luciditate și se descoperea treptat. Pe scurt, se potriveau perfect.

Pentru Churchill însă, relația aceasta a fost văzută mai mult ca un avantaj evident în carieră, iar momentul afirmării sale consta în șansa de a avea sprijinul necondiționat al acestei tinere remarcabile. În momentul în care au început să se apropie, tatăl ei urma să devină, în câteva luni, prim-ministru. Puțini s-au îndoit că va obține slujba, iar istoria l-a adus în prim-planul vieții politice din Anglia în scurt timp. Churchill era hotărât să fie unul dintre membrii cabinetului său și știa că Violet îi va susține cu aplomb cazul. Ea nu l-a dezamăgit, pentru că era de o inteligență remarcabilă și de o încăpățânare pe măsură. În plus, era îndrăgostită până peste cap și convinsă că va deveni doamna Churchill.

La începutul lunii aprilie 1908, când Asquith a devenit prim-ministru, ea i-a spus tatălui său: „Profitați la maximum de Winston”. „- Nu trebuie să te temi în privința lui W.”, s-a grăbit tatăl să o asigure. „Vom avea grijă să ajungă în locul pe care îl merită.”

Violet a continuat să îl susțină pe Churchill, și, pe 8 Aprilie, este numit Președinte al Consiliului de Comerț, fiind cel mai tânăr politician cu funcție în Cabinet din ultima jumătate de secol.

La sfârșitul verii, Winston părea pregătit să o ceară pe Violet de soție. Ea era înconjurată de pretendenți, dar Churchill ”își generase o aură de lumină puternică, care mă împiedica să-i văd pe ceilalți”, după cum avea ea să scrie mai târziu.

Dar Churchill nu îi împărtășea iubirea. Era îndrăgostit de Clementine Hozier, și este foarte probabil ca vestea căsătoriei lor să o fi afectat profund pe Violet.

Churchill și-a întâlnit viitoarea sa soție, Clementine Hozier, în 1904, la un bal la Crewe House, casa Ducelui de Crewe și a soției lui Crewe, Margaret Primrose (fiica lui Archibald Primrose, al 5-lea Earl de Rosebery și Hannah Rothschild). În 1908, s-au întâlnit din nou la o petrecere dată de Lady St. Helier. Churchill a fost așezat lângă Clementine, iar viitorului om politic care a schimbat istoria veacului trecut nu i-a fost foarte greu să se îndrăgostească de ea. A cerut-o în căsătorie în timpul unei petreceri la Palatul Blenheim pe 10 august 1908, în micul Templu al Dianei.
„Cea mai strălucită realizare a mea a fost capacitatea de a reuşi să-mi conving nevasta să se mărite cu mine.”, a mărturisit el, la un moment dat.

Pe 12 septembrie 1908, s-au căsătorit în St. Margaret’s, Westminster. Cel care a condus ceremonia a fost Episcopul de St Asaph.^[31] Cuplul și-a petrecut luna de miere la Casa Highgrove din Eastcote.^[32] În martie 1909, cuplul s-a mutat într-o casă din 33 Eccleston Square.

După căsătoria lui Churchill, în 1908, au continuat să își scrie, mult mai rar ca înainte, iar relația lor s-a răcit.

A fost evenimentul o tentativă sinucigașă? Și dacă da, în ce măsură a contribuit la aceasta relația cu Churchill? Probabil nu vom afla niciodată…

Dar povestea continuă! În 1915, Violet Asquith se căsătorește cu Sir Maurice Bonham Carter, prim-secretar în cabinetul tatălui ei, ceea ce îi va deschide ușa către o carieră importantă pe scena politică.

Într-adevăr, Churchill a avut de câștigat de pe urma relației cu Violet. Pe de altă parte, după ce i-a trecut obsesia pentru acesta, ea a devenit unul dintre cei mai puternici avocați din Downing Street, iar influența pe care a obținut-o a propulsat-o către Cabinet.

Era o perioadă în care nu era ceva obișnuit ca femeile să activeze în acest domeniu și poate tocmai de aceea s-a făcut remarcată prin funcțiile de președinte al Woman’s Liberal Federation și președinte al Partidului Liberal,  devenind prima femeie care a deținut această funcție.

Nu și-a neglijat nici viața de familie, având 4 copii de a căror educație s-a ocupat în permanență, fiind o fire extrem de sensibilă și de protectoare.

A scris mai multe cărți, printre care și unele despre Winston Churchill, pe care îl prezintă prin prisma propriilor ei trăiri.

A murit în urma unui infarct la vârsta de 81 de ani, și a fost îngropată la St. Andrew’s Church, Mells, Somerset.

Citiți și despre destinul Casei Regale britanice

Născută pe 15 aprilie 1887, Violet a crescut într-un mediu politic, fiind expusă de mică la discuțiile și evenimentele politice ale vremii. Această experiență timpurie a format-o și a influențat-o profund, ducând la o pasiune de lungă durată pentru politica liberală și pentru cauzele sociale.

Cariera politică 

Deși nu a fost aleasă în Parlament, Violet a fost o voce influentă în Partidul Liberal, cunoscută pentru discursurile sale puternice și pentru angajamentul său față de liberalism. A fost o susținătoare ferventă a drepturilor femeilor și a luptat pentru cauze sociale și economice importante. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Violet a fost un critic vocal al politicii de apaciguare și a susținut puternic eforturile de război britanice. Relația sa cu Winston Churchill, un vechi prieten al familiei, a fost notabilă, ea fiind o susținătoare a lui în timpul războiului.

Violet s-a căsătorit cu Sir Maurice Bonham Carter, secretar politic și cricketer. Cuplul a avut patru copii. Familia sa a continuat să aibă un rol semnificativ în politica britanică; nepoata ei, Helena Bonham Carter, este o actriță cunoscută.

„This I Believe” de Violet Bonham Carter este un eseu care face parte dintr-o serie radiofonică cunoscută și de succes, creată de jurnalistul Edward R. Murrow în anii 1950. Seria „This I Believe” consta din scurte eseuri scrise de oameni din toate sferele vieții, în care aceștia împărtășeau convingerile și valorile personale care le ghidau viața.

Violet Bonham Carter, cunoscută pentru rolul său ca lider politic, orator și fiica prim-ministrului britanic H.H. Asquith, a contribuit și ea la această serie. În eseurile sale, ea a reflectat adesea asupra valorilor sale personale, experiențelor de viață și asupra convingerilor politice.

”Ei bine, mai întâi și înainte de toate, cred în viață. Nu doar că simt o bucurie pasională în a trăi, dar am credință în viață. Nu am certitudini dogmatice care să-mi spună de unde am venit, unde mă duc, sau de ce. Dar, ca un pârâu care nu știe sursa din care a izvorât sau marea în care se varsă, am încredere în curentul ființei mele. Și cred că, dacă îi sunt fidelă, nu mă voi rătăci. Și deși nu pot schița modelul cursului meu, nici să ghicesc scopul său, totuși sunt sigură dincolo de orice îndoială că ambele există.

Cea mai mare influență în viața mea a fost tatăl meu. Mi-a deschis ochii spre un orizont larg, și prin el am învățat sensul cuvintelor „măreție” și „bunătate”. A fost un politician activ, timp de 8 ani Prim-Ministru. Și astfel, încă din copilărie, am simțit impactul unor evenimente vaste, impersonale, într-un mod intim și personal.

Nu-mi amintesc niciodată că am fost inconștientă de ceea ce se întâmpla în lume, și am acceptat ca fiind de la sine înțeles că este treaba noastră, a fiecăruia dintre noi, să facem ceva în privința asta. Cred că viețile și soarta ființelor umane pe care nu le-am văzut sau cunoscut sunt la fel de reale și actuale ca ale noastre; că ele contează; și că sunt preocuparea noastră.

Viața mea a fost una plină, înghesuită cu tot felul de oameni și femei – măreți, umili, celebri, obscuri, strălucitori și plictisitori. Sunt recunoscătoare că i-am cunoscut pe toți și că am fost apropiată de mulți. Am găsit în ființele umane cele mai mari aventuri și cea mai profundă fericire a mea, și am învățat că prin iubire avem puterea de a crea și recrea unul pe celălalt.

Mai presus de toate, cred în valoarea absolută a adevărului. Fiecare dintre noi poate ajunge la el printr-o cale diferită; unii îl găsesc în religie; unii îl descoperă în poezie, această scurtătură către sufletul lucrurilor; unii îl găsesc în frumusețea naturală a lumii; unii în copiii lor. Fiecare dintre noi are propria sa revelație privată care este intransmisibilă și care este totuși cel mai sigur lucru pe care îl știm.

Și, în final, cred în curaj. Nicio generație nu a avut vreodată mai mare nevoie de el decât are a noastră. Dickens a spus odată: „Viața ne este dată cu înțelegerea că o apărăm până la sfârșit.” Nu doar viețile noastre trebuie să le apărăm astăzi, ci fiecare valoare care pentru noi face viața demnă de trăit. Dar tocmai pentru că este o vreme de cutremur, de convulsie, de mari posibilități atât pentru rău cât și pentru bine, cred că este și o vreme de cea mai mare oportunitate pentru cei care nu se tem să privească prezentul în față și totuși au credință în ei înșiși și în viitor. Așa cum a spus Pericle, „Cu siguranță cei mai bravi sunt aceia care au cea mai clară viziune a ceea ce este în fața lor, glorie și pericol deopotrivă, și care, cu toate acestea, în ciuda tuturor, ies în întâmpinarea ei.” Curajul înseamnă gândire onestă și refuzul de a dispera vreodată.”