unora (nu) le-ngădui
ca mânjii tropotind copite necoapte
într-o limbă de rugăminți cântate subțire
lovesc în sistemul de apărare al materiei.
ascult cum îndură.
laptele pribegește. cu o desagă de oase
și onoruri postume lasă dâre
pe fața timpului.
unui poem despre viață îi lipsește
viața. ea doarme somnul unei flori uterine.
pumni mici se vor trezi întrebând
de ce, cum, cine.
cer explicații santinelei elastice
și-mi face portretul, la repezeală, iuțește!
(a zis iubește!, dar am înțeles greșit)
vezi și tu câți așteaptă
să găsească liniștea. unora (nu)
le-ngădui să intre.
(în volumul „floare carnivoră, speranța”)
foto sursa
Citește și pândește ora de rouă
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
